„Dar eu am o altă concepție asupra romanului…”

În acest an, s-au împlinit 100 de ani de la moartea lui Marcel Prosut. Literomania a marcat această dată prin publicarea unor scrisori din vasta corespondență a scriitorului francez, scrisori traduse de Serenela Ghițeanu. În acest număr, vă propun, la rându-mi, o scrisoare a lui Marcel Proust către prințul Antoine Bibesco, traducerea aparținându-i, de această dată Iuliei Soare. Scrisoarea a fost publicată în 1965, în numărul 4 al revistei „Secolul XX”. (Bozz)

Scumpul meu Antoine,

Îți trimit unicul exemplar din „Swann”. Dă-i lui Gide şi lui Copeau să-l citească, dar roagă-i să răspundă urgent…

„Swann” este prima parte a unui roman al cărui titlu general va fi „În căutarea timpului pierdut”. Aş fi dorit să-l public integral, dar ar fi o carte prea mare. Azi nu mai apar cărți în multe volume. Dimpotrivă, unele romane preconizează o acțiune de mici dimensiuni cu puține personaje. Dar eu am o altă concepție asupra romanului. Există o geometrie plană şi o geometrie în spațiu. Ei bine, în ce mă priveşte, romanul nu înseamnă numai psihologie plană, ci totodată psihologie în spatiu şi timp. Am încercat să izolez substanța invizibilă a timpului, dar pentru a reuşi, ar fi fost necesar ca o astfel de experiență să poată dura. Sper că la sfârşitul cărții se va înțelege care a fost intenția mea, căci din cutare fapt mărunt și fără importanță va reieşi că a trecut o bucată de timp, acest fapt căpătând frumusețea specifică anumitor tablouri înfrumusețate de curgerea anilor.

În plus, asemenea unui oraş care, în timp ce trenul coteşte mereu în drum, se iveşte când la dreapta, când la stânga, aspectele sub care se va prezenta un personaj vor varia, astfel încât vom avea impresia ca am cunoscut personaje succesive și diferite, care vor indica – dar numai în acest mod – senzația curgerii timpului. Anumiți eroi ne vor apărea mai târziu diferiți de ce au fost la început, diferiți de ceea ce se va crede că sunt, lucru care se petrece, de altfel, foarte adesea şi în viată.

Dar în paginile cărții mele, în afară de aspectele diferite pe care le vor lua – aşa cum se întâmplă și în unele cicluri balzaciene – aceleaşi personaje, vom urmări sub înfătişări diverse, chiar unul şi acelaşi personaj. Din acest punct de vedere, cartea mea se va asemăna, poate, cu încercarea de a realiza o suită de romane ale inconştientului. Nu-i vorba de romane à la Bergson, căci opera mea e dominată de principiul distincției, care nu numai că nu figurează în filozofia lui Bergson, dar e contrazisă de ea.

Memoria voluntară, care e în primul rând o memorie a inteligenței şi a ochilor, nu ne oferă decât imagini neadevărate ale trecutului; în schimb un miros sau un gust, regăsite în împrejurări cu totul diferite, deşteaptă în noi – fără voia noastră – trecutul, ajutându-ne să ne dăm seama cât de mult se deosebea acest trecut de amintirea pe care o păstram despre el și pe care memoria noastră voluntară ne-o zugrăvea, așa cum fac pictorii lipsiți de talent, în culori neautentice.

Dar eu am o altă concepție asupra romanului. Există o geometrie plană şi o geometrie în spațiu. Ei bine, în ce mă priveşte, romanul nu înseamnă numai psihologie plană, ci totodată psihologie în spatiu şi timp. Am încercat să izolez substanța invizibilă a timpului, dar pentru a reuşi, ar fi fost necesar ca o astfel de experiență să poată dura. Sper că la sfârşitul cărții se va înțelege care a fost intenția mea, căci din cutare fapt mărunt și fără importanță va reieşi că a trecut o bucată de timp, acest fapt căpătând frumusețea specifică anumitor tablouri înfrumusețate de curgerea anilor.

Chiar în acest prim volum, personajul care povesteşte, cel care vorbeşte la persoana întâi (nu sunt eu acela), își reaminteşte brusc de anii trecuți, de grădini, de ființe uitate, întâlnindu-le din nou într-o înghițitură de ceai în care a găsit o prăjitură; bineînțeles că toate existau în amintirea sa, dar n-aveau culoare şi n-aveau formă. Am izbutit să-l fac să declare, că, aşa cum se întâmplă într-un joc japonez ce constă în a muia într-o ceaşcă nişte bucățele de hârtie, care se desfac îndată după aceea şi se răsucesc luând formă de flori și de ființe, toate florile din grădina lui, toți locuitorii satului, căsuțele lor și biserica, întregul Combray și toate împrejurimile lui, tot ce poate căpăta formă şi soliditate, oraşul ca și grădina, totul a țâşnit din ceaşca lui de ceai.

Cred că un artist n-ar trebui să facă apel decât la amintiri involuntare, când vrea să-și procure materie primă pentru cărțile sale. În primul rând tocmai fiindcă sunt involuntare, fiindcă se încheagă de la sine, atrase de asemănarea cu o clipă autentică, tocmai de aceea sunt singurele marcate de gheara autenticității. În al doilea rând, ele dau viață lucrurilor respectând un dozaj exact de memorie și de uitare. În sfârşit, făcându-ne să gustăm aceeaşi senzație într-o împrejurare cu totul diferită, o eliberează de orice element de contingență şi ne oferă esența extratemporală. De altfel, Chateaubriand și Balzac au practicat și ei această metodă. Romanul meu nu e opera intelectului; până şi cele mai neînsemnate elemente, mi-au fost oferite de sensibilitate, le-am desluşit la început în străfundurile mele fără să le înțeleg și mi-ar fi fost la fel de greu să le convertesc în ceva inteligibil cum mi-ar fi fost dacă erau tot atât de străine lumii inteligenței ca un motiv muzical.

Stilul nu e câtuşi de puțin o podoabă cum cred unii; nu e nici măcar un element de tehnică, el joacă un rol asemănător cu rolul culorii pentru pictori, e o calitate a viziunii, o revelație a universului particular, pe care-l contemplă fiecare dintre noi şi care rămâne invizibil altora. Un artist ne place în măsura în care ne dezvăluie un univers nou, dar atunci cum se face că unii scriitori mărturisesc că nu încearcă să aibă stil. Nu înțeleg aşa ceva. Sper că ai să-i faci să priceapă explicațiile mele.

Al tău,

MARCEL PROUST

În româneşte de lULIA SOARE

Sursă foto aici