Din „Sonatinele” lui Radu Cosașu

În primul număr al toamnei, Literomania vă propune, la „Cartea săptămânii”, două „sonatine” de Radu Cosașu, din volumul omonim, apărut la Cartea Românească în 1987. Două microficțiuni în stilul său inconfundabil, aflate la jumătatea drumului între ficțiune și eseu literar, în spiritul unui Montaigne și al moraliștilor francezi, dar și în cel muzical al unui Mozart, al unui Scarlatti (căruia îi e dedicat volumul) sau al altor autori de sonate și „sonatine”. (Literomania)

Peretele de dimineață

Pe peretele care-mi stă în fața ochilor în fiecare dimineață cînd, așezîndu-mă la masa de lucru, îmi șoptesc acea rugăciune de fidelitate către mine însumi, fără de care nici un rînd nu se cuvine scris, mi-am bătut de cîteva decenii, în cuie mici, un carton, cîndva alb, acum gălbejit pe mari porțiuni, cenușiu pe altele, cu poze mari și mici al căror lipici, în colțuri, s-a uscat și se fărîmă, cu citate, printre chipuri, a căror cerneală s-a șters atît de bine încît literele par cuneiformele scrise pe un zid de celulă, de-a lungul trecerilor pe aici a atîtor conți de Monte Cristo.

La stînga, de cum iau creionul în mînă, e Faulkner, cu discursul lui de la primirea Premiului Nobel, cu vorba aceea înspăimîntătoare: „Omul care scrie trebuie să se învețe pe el însuși că cel mai josnic lucru este teama și însușindu-și aceasta, să o uite pentru totdeauna, nelăsînd loc în munca sa creatoare decît pentru vechile truisme și adevăruri ale sufletului, vechile adevăruri universale în lipsa cărora orice povestire este efemeră și condamnată să dispară: iubirea și onoarea și mila și mîndria și compasiunea și sacrificiul. Pînă nu face asta, el se trudește ca sub un blestem…”.

La dreapta lui stau un Rebreanu, cu vigoarea-i sticloasă a unei inavuabile suferințe, și un Hemingway, solar, cu o caschetă curată care-i lasă lumina doar pe barba bine potrivită, sub care ține mîna stîngă, din care i se văd palma și ceasul de la încheietură; despărțiți de Rebreanu printr-o bucată de scrisoare a bunicii în care-mi ura, cu o caligrafie deja tremurîndă: „la mulți ani, scumpului meu nepot la 40 de ani”, îi am pe Balzac și pe Boris Vian, acesta într-o mișcare a pumnului stîng și a ochilor ciudat de maiakovskiană; ceva mai jos și la dreapta lor stă – dominator, sumbru, singurul care privește în altă parte – Dostoievski, pe a cărui ramă de pînză sînt colați un Preda, o poză pe care n-o are nimeni, un Preda vesel și totodată serios (cum sună sinteza fundamentală a criticului), un Rubinstein cu guler tare, alb, un Camil Petrescu liniștit, cu batistă albă la costum, poza clasică din B.P.T., mormîntul lui Kafka și, pe colțul drept, ferparul la moartea bunicii – ea învățîndu-mă prima cum să citesc ferpare. Între acest conglomerat din jurul „blestematului psiholog” (Tihon, după cum se entuziasma deunăzi Ianoși, avea la confesiunea lui Stavroghin „obiecții stilistice”, în sensul că nu era sinceră, acela vrînd să fie admirat după o mărturisire, în loc să aștepte un scuipat natural!) și poza mică a lui Camus, cu o țigară de metec în gură, e lipit un Sancho Panza, desenat de Lobo, fixîndu-se într-un cot pe spatele măgarului său. El mă privește zilnic, extrem de stăruitor, la un deget sub el fiind montat poemul acela cum nu e altul, care începe cu: „Toți vor să-l joace pe Hamlet”. Pe o coastă a lui găsesc, la fiecare răsărit de soare, o hîrtie de pe care cerneala încă nu a pălit: „Absența unei boli psihonevrotice e probabil un semn de sănătate, dar nu de viață” (Winnicott).

Navigînd spre Est, spre marginea din dreapta, după ce trec de doi cai pe o ilustrată din Mexico trimisă de Țopescu, de cerneala tot mai scorojită a ideii lui Sartre: „Libertatea e ceea ce omul condiționat nu mai restituie condiționării”, de: „Le plus beau livre est pour moi le monde” (Kern), ajung la extremitatea sudică a acestei hărți, la ultimul articol al lui Bogza din „Contemporanul” (30.04.’74) , „Exupéry”, pe care am notat, grăbit, peste titlu, într-o seară: „În atașamentul unui om la viața lui, există ceva mai puternic decît toate mizeriile lumii”.

Pe tot ce a rămas din perete, neacoperit de această „gazetă” a lui, am adăugat – ca un soi de epilog – o altă bucată de carton pe care sînt chipurile lui Mazilu, Labiș, Malraux tînăr, cu „mégot”-ul „mépris”-ului său în colțul gurii, Isaac Babel, cu lumina ochelarilor de sîrmă, pe rîndul al doilea: Saul Bellow, Tolstoi foarte tînăr… Pe colțul acestei addende, un singur citat : „Lu Sin – disperarea ca și speranța au în comun iluzia”.

Pe aceștia îi văd și îi citesc, poate nu în fiecare dimineață, dar tot timpul, de cum mă trezesc în patul deasupra căruia priveghează – de pe peretele lui – Caragiale, Einstein, Thomas Mann, Brecht și frații Marx.

Păcatul orgoliului nemistuit de a mă simți contemporan cu ei mi se pare mult prea natural ca să nu trag nădejdea că mi se va ierta celălalt comis aici – al impudorii în dezvăluirea unei intimități de feciorie intelectuală.

Fidelitate

Eu – vorba aceea din veac – n-am avut niciodată primar, ci prieten. Nu m-am simțit din cauza asta, nici o clipă, orfan, frustrat, păcătos, complexat. Nu m-am gîndit, n-am dat oftat sau lacrimă la ideea unui schimb de existență, melancolizînd după un părinte cînd un amic îmi dădea o bere la „Gambrinus”. Înțeleg foarte bine ce dulceață a vieții respiră dintr-o tocăniță găsită pe masă la mama acasă, dar poate că știu ceva mai mult chiar despre acea mîncărică din clipa cînd am împărțit un covrig, o nuga, o eugenie cu un prieten, pe o vreme fără sfanț în buzunar. O tocăniță mai găsești – acea „eugenie”, crocantă și sfîntă, nu.

Prostia se ferește, ca nimeni alta, de dezamăgiri și izbutește, dragă doamne, să le evite. De aceea pentru proști prietenia e o utopie, mereu anacronică, suspectă și ineficientă, cînd nu se descoperă „interesul” ei. (Radu Cosașu)

A fi prieten pretinde o energie maximă, ca orice creație a ființelor caracterizate de mult „slabe ca musca și tari ca fierul”. E drept că fiind unul din cele cîteva sentimente prea puțin practice, prietenia e o sursă extrem de bogată – mai bogată, de pildă, decît ura – în deziluzii. Puține uri sau bănuieli nu-s pînă la urmă satisfăcute. Prostia se ferește, ca nimeni alta, de dezamăgiri și izbutește, dragă doamne, să le evite. De aceea pentru proști prietenia e o utopie, mereu anacronică, suspectă și ineficientă, cînd nu se descoperă „interesul” ei.

Poetul „Cîntării cîntărilor” era de altă părere. El mergea pînă la a crede că „rana pe care ți-o lasă un prieten poate fi un semn de fidelitate”. Ideea e magnifică și o împărtășesc. Numai că așa cum cauzele mari sunt și adăpostul celor mai mari minciuni, și această idee e prea generoasă facilitînd paralizante alibiuri pentru infidelități și „măgării ca între prieteni…” Îți trebuie judecata aceluiași rege ca să diferențiezi rănile și cicatricile crestate de buna sau reaua credință. Ce să ierți și ce nu. Pe ce să te cerți (diferență de o literă față de „ierți”, nu odată rimînd!) și pe ce nu. Pînă unde se poate întinde înțelegerea – cu demnitatea și humorul ei, vai, humorul atît de rar într-o prietenie, sacrificat prea des pentru a nu părea superficial … – unde se oprește și mai ales din ce cauză încetează.

Prietenia este suprema noastră insolență, de o gravitate puștească și melodioasă, față în față cu seriozitatea sumbră a destrămărilor universale.

Mă tem într-o prietenie mai ales de victimism și inocență unilaterale. Dar indiferent de vină, rănile le doresc egal de adînci și de dureroase dacă ne decidem la acest act de ultimă fidelitate. De aceea, ca să fiu sincer pînă la capăt, nu am curajul tăios și exemplar de a participa la ruperea, la uciderea unei prietenii și o amîn cu o lașitate care nu știu dacă nu e chiar mila de care ne ferim ca proștii, fără s-o cunoaștem. Mereu aștept un înger să-mi oprească mîna mea sau a celuilalt. De multe ori nu a apărut. De multe ori a apărut. E singurul domeniu real în care am auzit fîlfîit de înger.

Din volumul „Sonatine. Portrete, schițe, fragedii” de Radu Cosașu, Editura Cartea Românească, 1987

Sursă foto aici