Nel mezzo del cammin

De când terminase școala, se întâlnise cu fosta învățătoare de câteva ori la metrou. Era atât de tânără și de frumoasă, când a cunoscut-o. Înaltă, suplă, cu părul castaniu-roșcat, cu o față de veveriță. Își pierdea suplețea de la o întâlnire la alta, dar tot tânără rămăsese. Frumoasă și harnică. Devotată. Îi plăceau copiii, dar știa să fie aspră. Să nu-i lase în răsfățul lor continuu, să-i pună la treabă. Îi era recunoscătoare. N-ar fi scris niciodată atât de îngrijit și de corect dacă n-ar fi avut o învățătoare ca ea.

În cele câteva minute pe care le petreceau împreună, o învăluia zâmbetul ei inconfundabil, în timp ce trebuia să răspundă la întrebări. De fapt, la o singură întrebare, mărunțită în alte câteva, pe care le poate pune orice cunoștință care nu te-a mai văzut de câțiva ani și vrea să știe ce-ai făcut cu viața ta. Pe loc. Fără ocolișuri. Într-o frumoasă zi de toamnă, când umbli prin oraș fără niciun gând, bucurându-te de lumina blândă a soarelui și de căderea frunzelor din arborii care mărginesc trotuarele, te oprește în drum și te întreabă din priviri, aproape rugându-te, ce-ai făcut cu viața ta. A mea? A ta, străinule, necunoscutule, enigmaticule. Atât de banal. A ta, cel care ai fost și ai rămas o promisiune. Un copil vesel, inteligent, sensibil. Trebuia să-și inventeze o poveste de succes. Păcat că nu s-a gândit dinainte. Acum e târziu. O dimineață cu cerul senin. Mașinuțele primăriei n-au ieșit încă să mute frunzele de pe trotuare dintr-o parte în alta. Nu suntem deloc matinali. Nici gospodari.

– Draga mea, dragă, cât mă bucur că te văd! Ești neschimbată!

– Mulțumesc! Ce faceți? Mergeți la școală? Tot aici sunteți…

– Da, sigur, cum să plec?! Te obișnuiești, te legi de oameni. Cât mă bucur… Tu ce faci? Nu ne-am mai văzut de mult…

– Da… De cinci ani. Ultima oară ne-am întâlnit pe peron, nu la ieșire.

– Da, da, mi-amintesc. Lucrai în Cracovia sau în Budapesta, cam așa ceva, nu? Te-ai întors în țară sau ești doar în vizită?

– M-am întors.

– Definitiv?

– Nu știu. Mă gândesc…

– Da, ai dreptate. Soarta omului, în mâinile Domnului. Dar deocamdată bănuiesc că te-ai stabilit aici. Din cauza pandemiei?

– M-am întors chiar înainte de pandemie. A fost o întâmplare. Vreau să zic nu din cauza pandemiei. N-a mai mers, nu…

– Și ce faci? Ți-e bine?

– Da, cred că da.

– Ți-ai găsit de lucru?

– Am găsit ceva, dar nu prea…

– Nu prea ești mulțumită.

– Da, în străinătate era mai simplu… Mai caut, văd eu.

– Aha, las că-i mai bine aici, aproape de mama. Mama ce face?

– E bine, a ieșit la pensie.

– Să fie sănătoasă, spune-i că o îmbrățișez. Hai să mergem puțin mai încolo, mașinile alea fac un zgomot îngrozitor. Și măcar de-ar face curat cum trebuie. Mătură doar pe unde le vine, trotuarele astea sunt mereu murdare.

– Da, e ciudat, au ieșit mai devreme. Și nu mătură cum trebuie.

– Și tu unde stai? La mama?

– Eu?… Stau și la mama.

-– Și mai unde?

– La un prieten.

– Ungur? Mi-ai povestit data trecută.

– Da, adică nu… Prietenul meu era ceh, asta v-am povestit. Dar v-am povestit și cum am mers cu un coleg ungur într-o excursie cu bicicleta până la Marea Nordului.

– A, da, acolo unde se întâlnesc două mări. N-am uitat. Trebuie să fie tare frumos.

– Da, e frumos… Acum e altul.

– Altul? Și cehul?

– N-a…

– N-a fost să fie. Asta e, trebuie să mergem mai departe.

– Da.

– E de-al nostru?

– Da.

– Când vă căsătoriți?

– …

– Aha, vă mai gândiți. Nu-i nicio grabă. E bine că-i de-aici. Știi un lucru. Câți ani ai?

– 33. Ca-n „Infernul” lui Dante.