Elixire diavoleşti

Da, sunt un fatalist incurabil. Iată şi motivul pentru care scriu, în acest număr al Literomaniei, despre Elixirele diavolului de E.T.A. Hoffmann, o poveste sumbră în care protagonistul forțează limitele trasate de capriciile destinului (aşa, ca în tragediile alea greceşti care nu mai interesează pe nimeni). Dar nu e singurul motiv pentru care mi-a plăcut povestea lui Hoffmann. Sunt evidente influenţele preromantice ale literaturii gotice, literatură plină de crime şi vrăjitorii de tot felul. Dacă nu ați citit (măcar) „The Monk: A Romance” de Matthew Gregory Lewis, să o faceți. E foarte tare! În fine, Hoffmann este autorul care, probabil, l-a influenţat cel mai mult (zic eu) pe Edgar Allan Poe, care, pentru mine, este unul dintre cei mai buni povestitori ever.

Hoffmann nu a fost nici pe departe un răsfăţat al sorţii. Beţiv, sărac, cu o sănătate şubredă, cu o viaţă dezordonată, a încercat să-şi impună o disciplină a scrisului. Totuşi, le cam amestecă, aşa că în textele sale, pe lângă frânturi din viaţa reală, te loveşti de tot felul de viziuni şi fantasme. Nu-i de mirare că prozele lui au constituit un bogat material de studiu pentru psihanalişti (în special pentru Freud şi Jung). Se poate spune că multe dintre scrierile lui Hoffmann nu sunt decât o mărturisire a spaimelor care îl copleșeau în momentele de beţie (aşa cum, peste câţiva ani, i se va întâmpla şi lui Poe).

Chamberien M. Molin, La Baiser Rendu

Deşi scrisă în grabă, într-o stare de exaltare, Hoffmann s-a documentat, pentru „Elixirele diavolului”, doi ani, între 1812 şi 1814, proza fiind publicată în 1815. Povestea este destul de încurcată. Călugărului capucin Medardus i se încredinţează paza unor relicve, printre care se află şi elixirul pe care, se spune, l-ar fi lăsat pe pământ Diavolul când a încercat să-l ispitească pe Sfântul Anton. Medardus, neavând tăria de caracter a Sfântului Anton, se lasă ispitit de elixir şi de aici începe, pentru călugărul nostru, o altă viaţă, plină de tot felul de „peripeţii” (crime, adulter, personalităţi multiple etc.). Nebunia începe, trebuie spus, printr-o exaltare religioasă (aviz habotnicilor!): „Atunci încolţi în mine gândul că aş fi un ales al cerului; …totul arăta că spiritul meu se înalţă încă în viaţă mai sus de pământesc, în nemijlocită atingere cu tot ce-i divin şi că n-aş aparţine lumii, oamenilor, ci aş umbla aici, pe pământ, numai pentru a le aduce mântuire şi alinare…”. După acest episod urmează căderea totală, cel puţin pentru un călugăr, şi anume tentaţia păcatului trupesc: „Un singur minut din acest extaz în schimbul caznei veşnice a iadului”. În fine, Medardus devine un psihopat şi un schizofrenic. Se pricopseşte cu un dublu, cu o umbră, care îi face toate treburile murdare (aşa cum se întâmplă în „Strange Case of Dr Jekyll and Mr Hyde”, nuvela din 1886 a scoţianului Robert Louis Stevenson).

Prins în capcana satisfacerii viciilor, protagonistul poveştii lui Hoffmann caută o justificare în puterea de neînfrânt a predestinării (mă întorc, iată, de unde am pornit): „– Dacă cel născut dintr-un om care a păcătuit trebuie să păcătuiască la rândul său în virtutea organismului moştenit, atunci nu există păcat!”. Dar, din păcate pentru el, destinul, ca lege organică şi ereditară, nu anulează responsabilitatea morală a omului, după cum i se atrage atenţia la un moment dat: „Conştiinţa e numele acestui uriaş din a cărui luptă cu fiara se naşte spontaneitatea. Victoria uriaşului e virtutea, victoria fiarei e păcatul!”.

Mă rog, fiecare cu părerea lui.

Concluzia? Dacă vreodată veţi avea ocazia să intraţi în posesia unor „elixire” dubioase, rezistaţi tentaţiei de a le gusta! Eu, unul, v-aş recomanda alte elixire, ceva mai pământeşti, dar, pentru a nu-i supăra pe prietenii mei care coordonează Literomania, mă opresc aici.

E.T.A. Hoffmann, „Elixirele diavolului”, trad. I. Cassian-Mătăsaru, Editura Minerva, 1970