Fantoma sexo-marxismului și educația sexuală

M-am amuzat, deși nu era cazul, văzând ce carieră nouă face la noi termenul „sexo-marxism”, pe câți a speriat și câtă lume s-a inflamat, de la părinții îngrijorați de nu știu ce proiecte școlare, până la preoți, inspectori și profesori universitari. Prima confuzie, care se petrece și la înalte niveluri intelectuale, este între gen – un construct cultural – și sex, pe care cred că îl deosebește toată lumea. (Dar mi-am amintit de o veche propunere ca studiile de gen să se numească… studii de geno-sex.)

A discuta despre rolurile sociale din perspectiva genului nu cred că este ceva nociv – deși am văzut că unii nu pot accepta, dar a discuta despre sex pare de-a dreptul condamnabil. Rezistența la progres în educație este foarte mare și ea se duce pe multe fronturi, sub multe steaguri și tind să cred că sub multe interese.

Cuvântul „sex”, atunci când este legat de educație, stârnește deodată valuri ipocrite de indignare și ură. Nu contează că, de ani buni, România este fruntașă în ce privește nașterile mamelor adolescente – a se vedea datele publicate de Eurostat –, nu contează că vârsta mamelor a coborât chiar la 10 ani, că nu există adevărate programe sociale desfășurate în școli și în comunități, mai ales acolo unde grupul social prezintă riscuri majore – și sunt foarte, foarte multe asemenea zone –, că sunt zeci de mii de copii lăsați singuri de părinții plecați în străinătate, copii care nu au cu cine discuta, care ajung să aibă imense probleme emoționale și de sănătate, nu contează că există un psiholog școlar la peste 1.000 de elevi, nu contează că e plin de copii abandonați prin maternități, nu contează…

În loc să facem programe care i-ar ajuta cu adevărat pe copii și educația lor, inventăm pericole și dăm cu busuioc, jelind lipsa valorilor tradiționale și înspăimântându-ne de întoarcerea marxismului pe fereastră sub forma mascată a corectitudinii politice și a sexului. Înțeleg poziția conservatoare foarte bine, pentru că așa am fost crescută, adică într-o lume a tabuurilor sexuale. După ce am născut, la 32 de ani, mama mi-a spus pentru prima dată că de acum înainte ar fi bine să folosesc prezervativul. Era prima mea discuție despre sex cu ea. I-am închis furioasă telefonul. La școală, pe vremea mea, nici vorbă de asemenea subiecte, doar în clasa a XI-a, profesoara de biologie ne-a explicat metoda contraceptivă a calendarului. Am mai scris cândva despre o elevă care a rămas însărcinată în clasa a X-a, ceea ce evident că i-a schimbat toată viața. Ca să nu mai vorbim de riscurile pentru sănătatea mamei și a copilului.

De aceea aproape că nu înțeleg opoziția față de educație sexuală sau pentru sănătate, sau cum se va numi ea. Cred că ar ajuta și la igienă și la multe alte lucruri, precum depășirea unor probleme emoționale care, în timp, ajung să devină traume. Să nu ne culcăm pe o ureche că ei știu ce să facă de pe internet, că știu mai bine ca noi. Știu anumite lucruri, dar adesea tocmai acele informații, imagini, provocări etc. îi fac să cadă pradă unor riscuri uriașe pentru fericirea, pentru sănătatea și chiar pentru viața lor. Mai mult respect față de partener, o înțelegere adevărată a lucrurilor, mai multe informații despre corpul lor, riscul bolilor cu transmisie sexuală și altele nu pot face decât bine, nicidecum rău.

Știu, BOR se teme că educația sexuală înseamnă educație homosexuală, ceea ce, evident, este o inepție. Dar, slavă Domnului, am trecut de etapa când se practicau arderile pe rug și putem accepta că oamenii sunt diferiți. Sau nu putem?

Ca să revin la tristul amuzament, la întrebarea unei colege ce e aia sexo-marxim, ne-a explicat altcineva povestindu-ne două bancuri din vremea comunistă, când era frig în apartamente: „iubește-mă, dar nu mă dezbrăca” și „trupul ți-l dau, dar sufletul e al partidului”.