Flash fiction stories – iulie-august 2025: „Altitudini” de Emilia Grecu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Altitudini

Emilia Grecu

M-am așezat pe locul 16F, lângă hublou, pe partea dreaptă a avionului. Rândul pe care stau are șase locuri – câte trei pe fiecare parte a culoarului. În stânga, toate celelalte cinci scaune sunt încă neocupate.

E prima oară când zbor singură. Timp de doi ani am călătorit împreună. Eu și Andrei. Acum sunt doar eu. Nicio conversație. Niciun umăr pe care să-mi las capul, să uit de frica de zbor.

Încerc să mă las pe spate, sprijinindu-mă de scaunul moale, dar simt o împunsătură în zona coloanei, ca un ghiont. Întorc imediat capul.

-Aș fi preferat să nu, zic cu voce joasă, dar tăioasă. Însă mă opresc înainte să spun mai mult.

-Nu am vrut, spune bărbatul din spatele meu, care stă pe locul 17F.

Poartă o cămașă în carouri și are părul cărunt. Nu-mi dau seama dacă este singur sau însoțit.

Încerc din nou să mă relaxez, dar gândul la interviul de mâine mă ține încordată. Închid ochii. Mi-aș dori să pot adormi și să mă trezesc abia peste trei ore, când aterizăm.

Între timp, o femeie cu un bebeluș în brațe se așază pe rândul meu, la 16 C.

Când copilul începe să scâncească, mama îl ține la piept și îl leagănă ușor. Nani, nani, îi șoptește ea și peste câteva momente pruncul se liniștește.

-E fetiță?

Femeia mă privește surprinsă, apoi spune:

-Da, e fetiță.

-Ce bine că s-a potolit.

-De obicei adoarme la decolare. Dacă se sperie, o iau în brațe. Așa reușesc să o liniștesc.

-Mi-ar plăcea să pot face și eu asta uneori, spun și-mi cobor privirea jenată. Sper să nu sune ca un reproș.

După câteva secunde de tăcere, femeia adaugă:

-Când nu pot să dorm, țin ceva în brațe. Mă liniștește. Poate te-ar ajuta și pe tine.

Un pasager din spate ne întrerupe discuția, strigând:

-Hai, tati, dă-i drumul, că întârziem!

Privesc spre echipaj. Două femei în uniforme bleumarin înaintează rapid pe culoarul dintre scaune.Una dintre ele apasă discret pe un dispozitiv, care scoate un clic sec, numărând din mers fiecare pasager.

Comandantul anunță la difuzor:

-Urmează decolarea. Posibile zone cu turbulențe.

Vocea lui calmă mă liniștește, dar nu pe deplin. Când avionul se desprinde de sol, simt o presiune ciudată în picioare. Îmi lipesc fruntea de hublou și urmăresc cum orașul se micșorează, până când dispare sub un văl gros de nori.

Între timp, semnalul centurii de siguranță începe să pâlpâie. Nimeni nu pare să se agite. Nici măcar cei care stau în picioare. Se leagănă ușor, ca și cum turbulențele ar face parte dintr-un ritual.

Câteva clipe mai târziu, mă ridic și mă îndrept spre toaletă. Un domn îmi face loc fără să spună nimic. Când ies, îl văd încă acolo. Strânge o cutie la piept, de parcă ar proteja ceva fragil.

Îl recunosc imediat. E pasagerul de la 17F. Un bărbat înalt, cu păr cărunt și o cămașă în carouri.

-Toaleta asta e o adevărată probă de echilibru, nu-i așa? spune el, mângâind cutia, ca pe un copil.

Încerc să zâmbesc și mă întorc la locul meu. Aprind spotul de deasupra și scot agenda din rucsac. Printre paginile ei, câteva foi cu întrebări și răspunsuri în engleză. Le-am repetat de atâtea ori, încât aproape că le știu pe de rost. Și totuși, nu mă pot opri din frunzărit. Dacă interviul de mâine iese bine, poate o să-l am din nou pe Andrei lângă mine. În fiecare zi.

După câteva pagini, un miros cald, ca de omletă, îmi aduce aminte de diminețile când Andrei se trezea înaintea mea și pregătea micul dejun. Închid agenda și o așez pe scaunul de lângă mine, cu foile înăuntru.

Ridic privirea. Însoțitoarea de bord se apropie cu căruciorul de gustări. Îi cer un pahar cu apă și un baton de ciocolată, deși nu mi-e foame. Am mâncat o felie de pizza înainte să urc în avion.

Mușc din baton, dar nu apuc să-i simt gustul. Avionul tresare brusc. În astfel de momente, Andrei m-ar fi ținut de mână. Acum, însă, primul gest pe care îl fac este să-mi înfig degetele în cotiere. Simt cum scaunul vibrează sub mine și tremur odată cu el.

Agenda alunecă de lângă mine. Foile zboară pe podea. Paginile cu întrebări, scrise cu pix negru, se amestecă printre cele cu răspunsuri, notate cu albastru. Nimic nu mai e în ordine. Nu știu ce să mai fac.

La un moment dat, mă aplec totuși și le adun cât pot de repede. Apoi le strâng la piept, ca pe o armură făcută din foi.

Vecinul de scaun spune pe neașteptate:

-Nu-i ușor să stai calm când se zgâlțâie așa.

Răspund încet:

-Da, așa e, parcă ai impresia că pierzi controlul.

Dincolo de geam e beznă, dar asta nu mă sperie. Ba chiar mă face să mă simt în siguranță. Poate din cauza oboselii. Sau poate pentru că încep să accept că n-am cum să controlez tot ce se întâmplă în jurul meu.

O doamnă din echipaj mă întreabă dacă am ceva de aruncat. Îi întind ambalajele. În timp ce femeia se îndepărtează, îl aud pe vecinul meu șoptind:

-Știu, știu, nu-ți place. Mai avem puțin. Promit că-i ultima oară când te duc așa.

De data asta nu știu ce să-i răspund.

În cele din urmă, comandantul anunță că urmează aterizarea. Avionul coboară lin, iar în scurt timp roțile ating pista.

Peste câteva clipe, clinchetul metalic al centurilor dezlegate răsună în cabină. Câțiva pasageri se ridică nerăbdători.

Când mă ridic și eu, ochii mi se opresc la vecinul de la 17F. Ține în brațe o geantă de transport. Dincolo de plasa ei fină, un cocoloș de blană argintie se rostogolește înăuntru, miorlăind.

-N-a scos niciun sunet până acum, spune bărbatul.

-Serios? Nici n-am știut că e acolo, răspund.

Și imediat adaug:

-A fost foarte cuminte.

Pasagerul înalt nu pare să aștepte un răspuns. Se îndreaptă spre culoar, ținând geanta lipită de piept.

Îmi lipesc fruntea de hublou și mă uit la luminile intermitente din aeroport. E pentru prima dată, după atâtea zile, când simt că mintea mi se golește, în sfârșit, de gânduri.

Emilia Grecu a absolvit Facultatea de Litere în 2005, specializarea Comunicare și Relații Publice, din cadrul Universității din București. A început să scrie proză scurtă după ce a urmat câteva ateliere de scriere creativă, organizate de „Revista de Povestiri”. A fost publicată cu proze scurte în „Revista de Povestiri”, LiterNautica, Literomania și „Viața Medicală” – rubrica „Doza de ficțiune”. Și-a descoperit pasiunea pentru scris în liceu, pe când frecventa cenaclul literar „Zburătorul” de la Onești, coordonat atunci de scriitorul Gheorghe Izbășescu.