Flash fiction stories – mai 2023: „Banda izolantă” de Adelina Labic-Lungu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Banda izolantă

Adelina Labic-Lungu

Stere avea părul des și firul gros, ce îi acoperea capul ca o pâslă neagră și pufoasă. Până în clasa a șaptea s-a tupilat după claia de păr, ca după o tufă de măceș. Se simțea bine și sigur după smocurile de păr ce creșteau în toate părțile și care îi ascundeau ochii și fața. Profesoara nu prea îl băga în seamă, colegii nici atât. Odată cineva l-a strigat: tu esti, Flocosule? și porecla s-a lipit de el pentru totdeauna.

Într-o seară, taică-su veni din sat și scoase din buzunarul jachetei o mașină de tuns oi. Era băut și scrâșnea din dinți. Când îl vedeau așa, ai casei se ascundeau, să nu dea ochii cu el. Flocosul sta nemișcat, spera că nu îl va observa.

Nu s-a opus. Părul cădea tot așa cum crescuse – în mănunchiuri. Firele mărunte îi intrau pe nas și gură, făceau cocoloașe împreună cu lacrimile ce-i curgeau direct în gât și se rostogoleau mai departe în stomac. În tot acest răstimp, maică-sa a stat în verandă, după perdeaua de nailon. Își sufla nasul în șorț, dar nu a scos un cuvânt. Flocosul a umblat chilug toată vara, iar apoi toată viața.

A doua zi, taică-su l-a pus să tundă cele patru oi pe care le-a adus de la stână, pentru că nici tu brânză, nici lână de la bețivii de ciobani! Băiatul ținea în mâini mașina de tuns, dar aceasta luneca din palmele lui ude. Taică-su i-a smuls mașina, i-a înfășurat mânerul în bandă izolantă albastră și i-a băgat-o între degete. Lâna cădea în movilițe și maică-sa o strângea cu mâinile de sub copitele oilor în saci de polietilenă.

Peste vreo lună, Flocosul a fugit de acasă, la bunică-sa, la Bucovăț. Nici când l-a chemat bunică-sa și i-a zis că taică-său s-a spânzurat, tot nu s-a dus acasă. A lucrat la descărcat vagoane până l-au luat la armată.

Un sergent, dacă văzu că e gata ras, i-a pus o mașină de tuns în mână și i-a zis: davai! O dată în lună, timp de doi ani, tundea chilug tot plutonul, de străluceau soldații ca buricul broaștei. Mașina îl asculta așa cum ascultă un cuțit de un lemnar care își cunoaște bine meseria. Mai întâi făcea o cărărușă la mijlocul capului, cât drumul care ducea spre școală. Apoi croia alte drumuri, de exemplu spre satul vecin sau spre orașe neștiute, țărine umblate, continente, până ce capul soldatului se transforma într-un glob mare și luminos.

Când s-a întors din armată, altă meserie nu a mai făcut – doar a tuns, într-o încăpere de la demisol, pe care o închiria de la un armean.

Într-o zi, pe când ascuțea foarfeca, în ușa frizeriei apăru o bătrână.

-Tund numai bărbați!

Bătrâna nu s-a mișcat, ci continua să se sprijine într-un baston înfășurat cu bandă izolantă albastră. Banda izolantă îl paraliză pe frizer. I se lipise cu ochii cleioși de ochii lui, de gură, de mâini. Nu mai putu să miște mașina de tuns. Îmbrobodită, așa cum umbla în copilăria lui uitată, Flocosul o recunoscu pe maică-sa.

Sub baticul înflorat, un pic dat la o parte, se zărea pielea capului albă, strălucitoare. Venea de la chimioterapie.

A închis în acea zi frizeria și a scris mare VIN LUNI. Nu a venit luni, nici peste o săptămână, nici peste două.

Într-o după-amiază de noiembrie, vânzătorii din gheretele din preajmă și cei câțiva bețivani de pe strada Armenească au văzut un bărbat de vreo patruzeci și cinci de ani, cu un păr vâlvoi, des ca pâsla, îndreptându-se spre frizeria din subsol. Ușa frizeriei era năpădită de frunze și gunoi. Și-a făcut drum cu mâinile goale. A smuls foaia cu VIN LUNI și după câteva clipe a pus alta în loc, prinsă cu bandă izolantă: CUMPĂR PĂR!

Adelina Labic-Lungu s-a născut în anul 1976, în Republica Moldova, raionul Călărași, satul Meleșeni. A debutat în 2018 în revista „Rotonda Valahă” din România, cu un grupaj de poezii. În anul 2019 apare volumul de poezie „Pe aripile timpului” (Editura Pontos), iar în 2020 scoate de sub tipar cartea de povestiri scurte pentru copii „Semințe de Cer” (Editura Epigraf). În 2021 obține Premiul Special „Nicolae Dabija”, în cadrul concursului „Radu Cârneci”, ediția IV, organizat de Editura Betta, România, și publică volumul de poezii „Nervul metaforei” (Editura Betta). În 2023 iese de sub tipar cartea de poezii pentru copii „Într-un cuib de rândunici!” (Editura Bestseller).