Mircea Mihăieș: „Două cărți am purtat cu mine ca pe un fel de boală: „Ulise” a lui Joyce și „Zgomotul și furia” a lui Faulkner” (II)

Scriitorul și eseistul Mircea Mihăieș (n. 1954) este profesor universitar la Catedra de literatură engleză și americană a Universității de Vest din Timișoara. Între 2005 și 2012 a fost vicepreședinte al Institutului Cultural Român. Este redactor-șef al revistei „Orizont”. Volume publicate: „De veghe în oglindă” (1989), „Cartea eșecurilor. Eseu despre rescriere” (1990), „Femeia în roșu” (1990, în colaborare cu Adriana Babeți și Mircea Nedelciu), „Cărțile crude. Jurnalul intim și sinuciderea” (1995), „Victorian Fiction” (1998), „Masca de fiere” (2000), „Atlanticul imaginar” (2002), „Scutul lui Perseu” (2003), „Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen” (2005), „Metafizica detectivului Marlowe” (2008, tradus în Statele Unite în 2014), „Ultimul Judt” (2011), „Ce rămâne. William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha” (2012), „Istoria lui Corto Maltese: pirat, anarhist și visător” (2014), „Ulysses, 732. Romanul romanului” (2016), „Șapte zile, plus una. Mircea Mihăieș în dialog cu Ilie Stepan” (2018), „O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei” (2019), „Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului” (2021). A primit de nouă ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A publicat șase volume în colaborare cu Vladimir Tismăneanu. Lucrează la volumul de eseuri intitulat „A doua viață a lui Corto Maltese”. De curând Mircea Mihăieș a primit Premiul „Titu Maiorescu” acordat de Academia Română (ediția 2023) pentru volumul „Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului” (Polirom, 2021).

La Timișoara, am stat de vorbă – o oră întreagă – despre scris și literatură, despre pasiunea sa pentru Faulkner și Joyce, despre Timișoara și Banat ca spații formatoare, dar și despre scrierea la șase mâini – împreună cu Mircea Nedelciu și Adriana Babeți – a romanului-cult al postmodernismului românesc, „Femeia în roșu”, apărut la Cartea Românească în 1990, imediat după Revoluție. Mai jos puteți citi a doua parte a interviului scris (prima parte a apărut în numărul anterior, nr. 309 al Literomaniei). (Adina Dinițoiu)

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul componentei Power Station a Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023”. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

**„Două cărți am purtat cu mine ca pe un fel de boală: Ulise a lui Joyce și Zgomotul și furia a lui Faulkner” (II)**

Interviu cu scriitorul și eseistul Mircea Mihăieș

Sunteți un extraordinar eseist și un anglist reputat. Eseurile dvs de mari dimensiuni (mă gândesc în mod special la eseurile despre Joyce) presupun foarte multă documentație, foarte multă muncă, elaborare de text. Nu știu cât timp v-a luat să scrieți un eseu despre Joyce, dar și lectura unei asemenea cărți este solicitantă. Cărțile dvs se nasc în urma cursurilor, sunt stimulate de experiența la catedră? Există o legătură între vocația de eseist și experiența de la catedră?

Depinde care dintre eseurile despre Joyce, pentru că au fost trei experiențe cu Joyce, și niciuna nu a semănat cu cealaltă. La drept vorbind, aceste eseuri n-au nicio legătură cu cursurile mele, la modul direct. Dar au o legătură în sensul în care, vreme de 40 de ani, am citit cam tot ce apărea nou în materie. Despre Joyce am citit, cred eu, toată bibliografia clasică. Însă ce spuneam eu la curs nu avea absolut nicio legătură cu ce am spus în această carte („Ulysses, 732. Romanul romanului”, Polirom, 2016, n.m., A.D.).

Eram destul de nemulțumit de ideea că o carte atât de mare, după părerea mea, nu era receptată pe măsură. Am avut obsesia acestei cărți de la 18 ani, când am primit-o de la prietenii mei din Arad, care erau baptiști, neoprotestanți, și aveau legături în străinătate, iar prin ei obțineam tot felul de cărți.

Nu era ca acum, ca aici, în librărie, unde te uiți în raft și găsești tot ce vrei. Atunci era un război să obții orice carte și plăcerea era mai mare, pentru că era fructul interzis. Am deschis cartea și am constatat că, după câteva pagini, nu înțeleg nimic. Am continuat așa, cu lectura. Ceva nu era bine. Și m-am apucat să traduc, am tradus mai multe pagini, cred că vreo 20-30, dar ceva tot îmi scăpa. Erau niște piste, care mergeau în niște direcții cu totul nemaiîntâlnite. Și partea întâi este aproape clasică în comparație cu ce urmează de la capitolul al patrulea încolo. Deci a fost pentru mine o carte așa, la limită.

Două cărți, de fapt, am purtat cu mine ca pe un fel de boală. A doua e „Zgomotul și furia” a lui Faulkner, pe care am încercat la 14 ani să o citesc în traducere românească și am ajuns la concluzia că sunt idiot, că nu pot să pricep nimic și nu înțelegeam de ce acest scriitor e atât de lăudat și atât de mare. În momentul de față, Faulkner e scriitorul meu favorit, mult înaintea lui Joyce. Cu Joyce a fost și un pariu de natură, să zicem, intelectuală, didactică. Le-am zis celor din jur: hai să facem un ghid și o carte de 200-300 de pagini, în care să spun cam ce cred eu despre cartea asta. De ce cred că e o carte mare și de ce merită să fie citită. În acea perioadă, Rareș Moldovan începuse să traducă „Ulise”, traducere care a apărut anul acesta (2023). I-am spus: „Uite, Rareș, și eu lucrez la ceva asemănător. Când o termin, uite, îți fac o prefață.” M-am apucat, așa, ca ardeleanul, fără umor, de lucru.

Nimic din intențiile mele originale nu s-a mai regăsit în cartea asta. Inclusiv structura ei mi s-a impus de la sine, pe măsură ce avansam; am scris cam vreo trei ani și jumătate la primul volum și au ieșit 1221 de pagini dactilo clasice, deci de 2000 de semne. Și am zis gata, am scăpat! Și apoi, luând la un moment dat „Ulise” să caut ceva referitor la Molly Bloom, mi-am spus, stai puțin, că asta mi-a scăpat. Așa m-am dus puțin pe fir și mi-am dat seama că se poate face ceva din lucrul ăsta. Și m-am apucat de scris, mai întâi ca să-mi clarific mie însumi niște lucruri. Am scris 5, 10, 20, 30, 40, 50 de pagini… Și am mai făcut 600 de pagini („O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei”, Polirom, 2019, n.m., A.D.). Asta e partea pe care am scris-o cu cea mai mare plăcere, pentru că e și cea mai ficțională, într-un fel fără constrângeri, căci am pus în ea tot ce am crezut eu și ce am dorit. La prima parte („Ulysses, 732. Romanul romanului”, Polirom, 2016, n.m., A.D.), eram cumva dus de val, de narațiune, de lectură.

De bibliografie.

Și de bibliografie. Da, cartea mea e destul de polemică, nu în sensul că sunt eu cel mai deștept care a scris despre Joyce. Sunt lucruri extraordinare care mi-au folosit, dar era un Joyce al meu și tot ce nu intra în acest model aveam tendința să resping. Dar cu Molly Bloom a fost o relație mult mai personală. Ba chiar soția mea mi-a spus: „Tu ai ceva cu femeia asta? Nu se poate să nu fie ceva personal, că ești prea plonjat în situație!”.

După care a venit „Finnegans Wake” („Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului”, Polirom, 2021, n.m., A.D.), care n-a fost deloc programată. E o carte pe care nu o abordam la cursuri. Făceam întotdeauna o prezentare a cărții în zece minute, menționând ce spuneau alții despre ea.

Practic, e intraductibilă.

Nu poate fi tradusă nici măcar în engleză. E într-o limbă îngrozitor de personală și de agresivă. Și marea problemă nu a fost atât să scriu despre „Finnegans Wake”, cât să citesc cartea, pe care nici acum nu pot să spun că am citit-o la modul clasic, am citit fiecare cuvânt din ea, dar nu am citit-o la modul în care citim o pagină de carte, pentru că nici nu cred că e posibil. Poate că alții o pot face, eu nu. Și a fost o muncă înspăimântătoare.

Marele noroc a fost că, între timp, au apărut foarte multe lexicoane, enciclopedii, ediții adnotate, unde există variate interpretări, pentru că nimeni nu e sigur ce e cu cartea aceea a lui Joyce. Nu am găsit o autoritate critică în materie, nici eu nu sunt convins sută la sută că am dreptate, sunt opiniile mele. E o variantă posibilă și, cred eu, relativ coerentă despre ce e cu această carte. Și atunci am mers ca niciodată în paralel, cu scrisul și cititul. Am vrut să văd cam în cât timp pot să citesc și să înțeleg o pagină, cu dicționare etc., și la început au fost între trei-trei ore și jumătate, unele pagini – patru ore, când elucidam fiecare cuvânt, cu fișă alături, cu creioane colorate, cu tot felul de adnotări.

Voiam să văd care e semnificația. De regulă, semnificația nu se află la nivelul paginii, ci e undeva în subsol, sub cuvinte, pentru că ele comunică între ele și acolo vezi că există, de fapt, o narațiune, istoria unei familii. Se reiau niște teme și din „Ulise”, eroina e, de fapt, un fel de Molly Bloom, ajunsă mai la bătrânețe, având experiența vieții, fără vitalitatea sexuală a lui Molly Bloom, dar cu o înțelepciune pe care o dă feminitatea atunci când e împlinită. Așa am lucrat alți trei ani la această carte, într-un fel radical, m-a ajutat pandemia. Cred că au fost zile în care am lucrat 12-14 ore pe zi. Doar asta am făcut, nimic altceva. Și am mers într-un ritm, aș zice, acceptabil. Am avut și pauze, pentru că nu aveam atât de bine pusă la punct bibliografia, cum se întâmplase la „Ulise”. Dar am constatat că foarte multă bibliografie este inutilă. De ce? Pentru că, de la un moment dat încolo, cartea asta a devenit un pretext pentru a ilustra tot felul de tendințe în critică. A fost folosită în toate experimentele, de la postcolonialism la feminism, la semiotică ori structuralism. Toți criticii postmoderniști au văzut ceva în ea și nu s-au mai ocupat de întreg. Puținele texte cu adevărat critice, în sensul clasic al cuvântului, au fost scrise în timpul redactării ei, pentru că Joyce a publicat mai multe fragmente sub formă de cărțulii, ca să scoată bani, în ediții bibliofile foarte frumoase, și marii critici ai vremii au scris despre ea, inclusiv cei din jurul lui Joyce, ei au transpus critic ceea ce le spunea Joyce. Numai că aici e o capcană, pentru că nu tot ce spunea Joyce s-a și regăsit sută la sută în carte. Adică unele erau intenții pe care nu le-a mai finalizat, altele nu i-au ieșit ca atare, și a ieșit altceva. Deci nu pot să le creditez sută la sută nici pe acelea. Și, prin urmare, am mers așa, într-o beznă continuă, cu o foarte mică lanternă, care lumina drumul fără să știu exact când și unde voi ajunge. Am început să prind curaj abia în ultima fază, când și textul devine mai clar și când poți vedea mai limpede, mai ales în partea finală, care este cea mai scurtă. Funcționează ca un fel de oglindă retrovizoare, ca în mitul peșterii al lui Platon. Vezi acolo proiecția lucrurilor care erau foarte neclare. Aici le vezi cu claritate. Și atunci am revenit și am rescris unele lucruri. Cumva, în paralel cu cititul și cu scrisul, mi-am dat seama că rămân foarte jos ca interpretare critică, și atunci am și renunțat la vreo 200 de pagini, care nu mai intrau în ceea ce mi s-a revelat, ca să zic așa. Finalmente, așa arată această aventură în întuneric pe care mi-a propus-o Joyce, și ea mi-a ocupat zece ani din viață.

Eroii dvs de-o viață sunt – pe lângă Faulkner și Joyce – Marlowe, Corto Maltese sau Cohen (din registre cu totul diferite!). Cum vi i-ați ales?

Există între ei o legătură foarte profundă de care, e drept, nu mi-am dat nici eu seama. Aceste personaje aparțin unui tip uman, acel individ care, mergând înapoi în medievalitate, e acel cavaler fără teamă și fără prihană, și care m-a obsedat din copilărie. Putem vorbi la ei și de o latură cinică, atât la Corto Maltese, cât și la Philip Marlowe. În romanele lui Faulkner sunt multe personaje care par scoase din aceeași lume. Mă gândesc la unul mai puțin cunoscut, Gavin Stevens (care e o proiecție a lui Faulkner), care e un avocat obscur și care apare în șapte dintre romanele lui, dar nimeni nu vorbește despre el; sunt, într-adevăr, unele personaje legate de marile romane, care sunt extraordinare, dar mereu în roluri episodice. Un astfel de personaj reprezintă, de fapt, un fel de liant, de rezoneur care construiește până la urmă o viziune. Deci există o legătură foarte clară între aceste personaje, și asta vorbește despre gusturile mele, până la urmă, despre pasiunile mele. Citesc acum cu multă plăcere bandă desenată. Citesc romane polițiste. Dar la Raymond Chandler e vorba de cu totul altceva. Nu e vorba de romanul de tip Agatha Christie, în care ai de-a face cu o enigmă. E vorba de acel drum în care se reconstituie un parcurs al infracțiunii și, în timp ce el e străbătut, ai o viziune a lumii. De fapt, aproape că nu mai contează cine a omorât pe cine, ci contează ce se întâmplă cu acel erou neprihănit care e obligat să trăiască într-un mediu atât de toxic.

Până la urmă, acest cinism este și un soi de etică de viață.

Sigur că da, pentru că e un fals cinism. E vorba de niște personaje sentimentale, dar care își ascund sentimentele, vitalitatea, într-un amestec de poezie și cinism. Și asta se vede foarte bine la Hugo Pratt, la personajul lui, Corto Maltese – unde planșe întregi redau, într-o manieră poetică extraordinar de spectaculoasă, reveriile lui. Sunt personaje care citesc. Am scris, în ambele cărți, despre lecturile eroilor, erau niște oameni cu educație, care prestau niște munci care distonau cu lumea pentru care fuseseră pregătiți.

O ultimă întrebare: sunteți redactorul-șef al revistei literare „Orizont”, revistă timișoreană (bănățeană), dar în același timp, aveți o rubrică permanentă la „România literară”, la București. E vreo diferență între modul în care faceți jurnalism la „Orizont” și la „România literară”? Există un spirit bănățean reflectat și în jurnalismul literar?

În primul, trebuie spus că eu nu scriu la revista „Orizont” decât rarisim. Ea a existat și există pentru a reflecta poziția Timișoarei față de ceea ce se întâmplă în țară, în regiune și în lume.

Ați lucrat în redacție și înainte de ’90?

Da, am lucrat, am parcurs toate treptele. Am fost corector mai întâi. Pentru că, absolvind engleza și franceza, nu puteam să prind decât un post la țară, deși aveam medii bune, fiindcă orașele (toate cele 14) erau închise. Constantin Noica (eram în echipa lui de 22 de culturnici, „fotbaliști”, pe care voia să-i pregătească, împreună cu Andrei Cornea și alții) a venit aici, la Timișoara, la o doamnă care era președinta Comitetului de Cultură, și a rugat-o, dacă apare un post în zona culturală, să mă angajeze pe mine, pentru că, dacă mă duc departe de bibliotecă, o să mă pierd, o să mă îmbăt ș.a.m.d. – a ținut un discurs foarte patetic. Adriana Babeți a fost de față și spunea că amândouă au plâns! Și această femeie, într-adevăr, s-a ținut de cuvânt. Am fost un an profesor într-un sat, lângă Oradea, Vârciorog, unde mă simțeam foarte bine. Stăteam în gazdă, aveau cai, călăream în toată zona, era ca în basme. A fost o experiență absolut minunată. Și asta a durat vreo zece luni, pentru că a apărut postul de corector la revista „Orizont”, și tot această doamnă m-a ajutat, pentru că atunci trebuia să rămâi trei ani în producție, cum se spunea. Dar ea găsise, printr-un jurist de la Primărie, că exista, încă din anii ’50, un decret sau o lege care spunea că, pentru zona presei, poți să fii luat direct din producție. Și am profitat și m-am angajat acolo. Am fost corector, am fost tehnoredactor, am fost o scurtă vreme și redactor, și în ’90, de fapt în decembrie ’89, colegii m-au ales, au hotărât să fiu redactorul-șef. Duc această povară care e dulce-amăruie, îmi place să fac revista, dar sunt atât de multe impedimente și atâtea dificultăți. După ’90, n-am vrut să-i schimbăm numele, am păstrat tradiția, deși înainte fusese o revistă foarte ideologizată și e un miracol cum am reușit să scap fără articole politice.

Legat de rubrica de la „România literară”, trebuie spus că publicam și înainte acolo, sporadic, dar de fapt încă din vremea facultății și, culmea, nu cum s-ar crede, sprijinit de Nicolae Manolescu, ci de Eugen Simion, de care am fost foarte apropiat până în 1990, când ne-am răcit brusc și rău, din cauza dumnealui, nu din cauza mea. Și așa am rămas până la capăt, din păcate, dar asta nu înseamnă că nu-l apreciez pentru ceea ce a făcut în literatură și că nu-i sunt recunoscător pentru ceea ce a făcut pentru mine. Pentru că, apărând în „România literară”, textele mele se citeau adeseori la Europa Liberă, ceea ce în Timișoara se petrecea cu mult mai puțini, poate cu Șerban Foarță, cu Livius Ciocârlie, și asta mi-a dat cumva de mic, ca să zic așa, un anumit statut. Și după ’90, când Nicolae Manolescu a intrat în politică, mi-a propus să vin să scriu la revistă. Și de-atunci scriu rubrica săptămânal, ceea ce este, îmi dau seama, groaznic.

Dar continuați să o faceți și acum.

Da, o fac și acum (chiar înainte de a ne întâlni să discutăm am scris-o). Nu știu să fac altceva. Weekendurile mele sunt, în mare parte, dedicate publicisticii. Eu nu am avut niciodată weekenduri libere și, pe cale de consecință, nici familia mea. Sunt cumva sacrificați. Cred că am multe lucruri de plătit în viață pentru nebunia asta de a scrie.

Atunci când am preluat rubrica, eram foarte naiv și credeam că scriitorul are o misiune. El trebuie să lumineze, să salveze, să-i salveze pe cei mulți, să spună adevărul. Am continuat așa până prin ’96, când s-a produs un declic: când au venit ai noștri la putere, frustrările nu au dispărut, ci s-au accentuat. Și atunci am continuat să scriu cumva ca să elimin otrava care simțeam că se adună în mine. E ceva, probabil, psihanalitic. Iar de la un moment dat, scriu așa, ca în acea faimoasă zicere: când sună trompeta regimentului, calul nechează. Deci un reflex condiționat (zâmbește). Îmi place să scriu. Scriu pur și simplu.

Scrisul este, în fond, o meserie.

Da, o iau ca pe o meserie. O iau foarte în serios. Și am totuși norocul că scriu relativ repede. Uneori am impresia că scriu mai repede decât citesc și, în orice caz, când a fost vorba de „Finnegans Wake”, asta se poate chiar măsura. Adică, în timp ce citeam o pagină, eu scriam cam trei-patru. Cam atât îmi ia: două, trei, patru ore să scriu un articol. Deci, cumva se echilibrează într-un mod bizar, undeva în afară, într-un spațiu pe care îl vom descoperi cândva sau nu.

Interviu realizat de Adina Dinițoiu