Flash fiction stories – noiembrie 2022: „Baftă, Luci!” de Oana Neda

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Baftă, Luci!

Oana Neda

-… e normală, să știți…

Ridic ochii spre bărbatul din fața mea. Îmi zâmbește puțin încurcat. Ține în mână un pachet de tutun și unul cu foițe.

– Vă cerusem voie să fumez o țigară…

Aha. Mda, gluma era în contextul condamnării anterioare: deținere în vederea consumului propriu, deținere în vederea comercializării etc. Droguri de risc și de mare risc. Pentru profani – „iarbă” și ce naiba se mai vindea pe vremea aia – cocaină, heroină, un pic de Extasy… 27 de pagini cu caractere de 12. Patru inculpați. Ano domini 2007. Patru ani închisoare.

– V-a redus-o cu un an la Înalta Curte, se pare că ați fost norocos.

Îmi aprind și eu o țigară și răsfoiesc copiile actelor din mapa verde pe care mi-a întins-o acum câteva minute.

– Am fost, îmi zâmbește cu privirea îndreptată spre tabloul din spatele meu, știți, mie mi-a vorbit Dumnezeu. Ca și fetei aceleia.

Întorc reflex capul, deși cunosc pe de rost imaginea desenată: un nud feminin văzut din profil. Autorul a decupat o bucată din frunte și din obraz, așa că în locul ochiului se vede fondul albastru. Și din sânul stâng lipsește o bucată, iar dintre marginile înnegrite își ia zborul un fluture.

Bărbatul din fața mea poartă un trening negru. Palmele mari se termină cu degete groase, ale căror unghii au urme negre. Îmi surprinde privirea:

– De la seră. Acum cultiv flori. Am avut grijă de cele din rondurile din fața pavilionului administrativ din Penitenciar și a început să îmi placă.

Îmi reprim discret un căscat. O altă poveste despre revelații divine cu parfum de „iarbă”.

-…și am sunat-o pe doamna Magda și i-am spus: doamna avocat, eu tre’ să îmi schimb declarația, că am mințit. Și dânsa a zis că-s idiot, că declarația nouă e pușcărie curată, că pe mine nu mă găsise garda cu nimic și era doar cuvântul demenților ălora împotriva mea. Iar eu m-am simțit atât de nașpa, că în noaptea aia îmi vorbise Dumnezeu și era aiurea să fac invers față de cum îi promisesem…

– Și v-a vorbit așa, cu subiect și predicat? Sau a fost sugestiv? trag un fum și calculez mental termenul de reabilitare; e în regulă, avem șanse.

– Știu, toată lumea zice că-s cam nebun, da’ io știu ce am trăit: că era totul normal, adică era o zi obișnuită, fără lumina aia albă despre care se scrie în cărți. Eu stăteam pe o bancă și El s-a așezat lângă mine. Am vorbit diverse: despre mama, despre faptul că tuturor le e frică de mine, despre droguri. Am vorbit și despre Mădălina, știți, prietena mea de atunci… adică nevastă-mea. Am sporovăit așa, ca doi amici vechi. Apoi El s-a ridicat de pe bancă, mi-a strâns mâna și a zis „Baftă, Luci! Să știi că am încredere în tine! Ținem legătura!” Și a plecat. Iar eu am rămas și mi-am aprins o țigară și m-am gândit: frate, mi-a vorbit Dumnezeu, iar asta e chiar cool! Bașca mi-a strâns mâna și a zis că mai vorbim. Păi atunci, ca să rămânem prieteni, tre’ să fac și eu ceva bun… Pot să mai aprind una?

Dau afirmativ din cap, privindu-l cu interes.

– Și?

– Și am spus tot.

– Nu ți-a fost frică?

– Cu așa prieten? Glumiți, nu? Că și mama a spus, când am ajuns pe regim deschis, de lucram ziua la atelierul tatei, că ea nu știe ce e cu mine: nu mai înjuram, nici vocea nu o mai ridicam… Biata de ea, își făcea cruci după cruci, da’ se uita nițel ciudat, că se gândea că poate îs încă în sevraj. Acu’ se amuză, că-și amintește cum vindeam tot din casă, să îmi cumpăr droguri. Mă trezeam noaptea, trăgeam pe nas și mă culcam înapoi. A fost nașpa rău, da’ până la urma toată, cred că a fost și bine…

– Ți-a mai vorbit după ziua aia?

– V-am zis eu că nu mă credeți? O dată a fost, că după aia am început și io să gândesc altfel. Doi ani am stat sus, în Copou, da’ nu regret nicio zi. Că și Mădă, când m-au liberat, a zis că îi e mai frică de mine „ăsta nou” decât de drogatu’ vechi. Zâmbește din nou, în timp ce rulează o nouă țigară. O fi rămas cu frica, da’ acum avem doi copii și creștem flori.

– Le-ai spus și lor?

– Băieților? Cum să nu? Să știe cum e „acolo” și să ia aminte. I-am dus și la penitenciar, când am avut activități cu organizațiile de care vă spuneam la telefon.Că reabilitarea pentru aia îmi trebuie: să fac un ONG pentru amărâții ăia care își bagă în venă.

– Știam că sunt sumedenie de programe…

Mă întrerupe dând din mână a lehamite.

– Sunt, și? Îi țin la dezintoxicare și le spun că îs vindecați. Iar ei cară poverile alea și le tot duc… că poveri avem fiecare; și eu, și dumneavoastră… până și fata din tablou. Ar trebui să le vorbim, ca să scăpăm de ele, da’ nu mai are nimeni timp de vorbe, știți… Eu m-am întâlnit cu vreo doi oameni, psihologi, da’ faini, nu din ăia de vând rețete pe facebook; și au zis să ne apucăm de treabă. Că-i păcat de copiii ăia care se pierd, că nu le strânge nimeni mâna și nu le repară nimeni sufletul. Eu, când eram pe „deschis”, lucram la tata în atelier, la tâmplărie. Făceam bănci și scaune. Să se așeze omu’ tihnit, să își tragă sufletul și să vorbească, ca să mai lepede din poveri… Mă ajutați cu cererea, da?

În scrumiera din lut spoit în albastru, filtrele albe ale țigărilor mele au rămas la taifas cu resturile în foiță maronie ale celor fumate de Lucian. Din mapa de plastic verde, o foaie albă, cu chenar brodat, enumeră, sub titlul scris cu caractere îngroșate, „certificat de producător”- nume banale sau mai complicate de flori. Deschid codul și încep să tastez rapid.

-Baftă, Luci!

Pffff, oamenii ăștia și poveștile lor! Nu vorbește nimeni în birou, iar eu o să ajung să o iau razna cât de curând, dacă nu pun frână istoriilor fantastice. Și totuși… bănci și scaune… Un parc întreg construit de puștii „reparați” de Lucian… „Doamnă Președinte, subsemnatul…”