Herbarium fantast

„Cartea plantelor și animalelor” (Nemira, 2021), care a câștigat deja câteva premii literare importante, este noul volum de poezie al Simonei Popescu și una dintre cele mai valoroase cărți ale ultimilor ani. Tot în 2021 a apărut, la Editura Rocart, „Opera poetică”, în care se regăsesc aparițiile de poezie de până acum, precum „Xilofonul și alte poeme”, „Juventus”. „Cartea plantelor…” le continuă și le depășește, prin tematică, prin profunzime, prin stil.

Mai întâi, readuce în atenția publicului un nou tip de lirism, în egală măsură blând, tulburător, simplu și rafinat, de o franchețe când sentimenală, când subtil ironică ori trist-nostalgică. Vocea lirică are o puritate rar întâlnită, ca în vârstele inocenței. Poate de aceea și efectul dublu pe care îl transmite vocea poetică, de statornicie și de vulnerabilitate. „Eul” Simonei Popescu din acest volum trăiește cu uimire aceste miracole ale existenței care sunt plantele și animalele, dar și timpul, prietenia, dragostea etc. Monologul adresat, în dialog cu sine ori cu imaginile florale, se răspândește în atmosfera luminoasă a unui univers al naturii, însă unul suprarealist și cu superbe intarsii livrești. Intelectualizată, emoția lumii se răsfrânge în straturile suprapuse ale gândului și ale realității, astfel încât natura, emoția și gândul comunică simultan, ca în poemul numit „Blooming Tea”: „Floarea de ceai/ se deschide pentru tine/ acolo în ceașcă/ (iasomie, amarant, gălbenele, chiar crin/ la un loc adunate, legate)/ se desface puțin câte puțin/ și reprimește viață ai zice/ floarea uscată.// Cum stai așa aplecată/ peste ceașca de sticlă/ floarea din petalele altor flori/ înalță parfum, se desfoaie.// Se desfoiae și gândul/ (din multele gânduri făcut)/ aici pe foaie.” Delicatețea acestui univers liric este și marea lui forță, astfel încât se trece pe nesimțite de la aparența unei poezii despre plante sau animale către stări complexe, indicibile, către meditația despre imponderabilitatea lumilor, bătrânețe ori singurătate, către intertextualitate și arta poetică.

În al doilea rând, cartea Simonei Popescu se înscrie, chiar dacă involuntar, în una dintre cele mai noi direcții literare, și anume ecopoezia/ecopoetry, prin care se dezvoltă mesaje artistice legate de diverse aspecte ale ecologiei. Întoarcerea noastră către aceste teme este aproape stringentă, cu atât mai mult cu cât redescoperirea și reconsiderarea relației umanului cu plantele și cu animalele este esențială pentru echilibrul afectiv și finalmente pentru echilibrul Pământului. Atâtea imagini florale superbe, atâtea denumiri științifice, atâtea construcții ale animalelor subacvatice, laolaltă cu „mii de păsări”, măcăleandru, grădini, pisici fantastice, livrești sau obișnuite – constituie un insectarium și un herbarium a căror originalitate provine din memoria (culturală) și din emoția pe care se sprijină. Aș menționa doar câteva titluri, la întâmplare: „Blândețea animalelor”, „Pasărea care te face să roșești”, „Narcisele și poetul”, „Flori oficiale, mesaje, muzici, jucării”, „Kalanchoe pinnata” ș.a. Efectul extraordinar pe care îl au versurile asupra cititorului provine cu siguranță și din valențele incantatorii, magice ale limbajului, pe care autoarea le folosește atât de discret și de eficient, cum rar se întâmplă în poezia română, poate doar în anumite poeme ale lui Ion Barbu este la fel de puternică.

În al treilea rând, volumul propune o poetică orginală, deschisă către intertextualitatea cu marile modele lirice, de la Rilke la Gellu Naum, dar și către științele biologiei și către universul artelor vizuale, precum și interactiv cu publicul cititor, ca în artele performative, prin subsolurile poetice construite pentru numeroase texte. Poemul „Le Chat al lunii”, de pildă, începe cu imaginea motanului Murr (pe care îl știm de la E.T.A. Hoffmann), trimite la versurile lui Eminescu, o amintește pe Bonnie, pisica lui Naum, apoi „pisica lui mopete” (figura lirică din poezia lui Mircea Ivănescu), un tablou de Brauner etc.; versurile „verzile pisici/ din ferigi/ pictate de Remedios Varo” au o notă de subsol care îndeamnă cititorul: „Te duci, te rog, la un tablou al ei, care se cheamă Armonia? Ca să mă înțelegi mai bine și pe mine. Cu tot ce fac aici.” Așa, ascultând această rugăminte a autoarei, am descoperit-o pe Remedios Varo, o artistă plastică suprarealistă spanio-mexicană, autoarea unor tablouri fabuloase, în care nu doar natura, ci și obiectele sunt însuflețite, în compoziții stranii, cu geometrii repetitive și figuri feminine ce sugerează alegoriile de tot felul, animismul etc. Jocul cu marginile realului, cu hazardul și cu făpturile miraculoase din memoria noastră culturală se regăsește de altfel și în poezia Simonei Popescu.

„Cartea plantelor și a animalelor” ne reamintește frumusețea lumii și fragilitatea noastră, oferindu-ne aceste poeme care pot fi citite așa, câte unul, din când în când, apoi recitite, spre încântare și purificare.

Simona Popescu, „Cartea plantelor și a animalelor”, Colecția „Vorpal”, Editura Nemira, 2021