Interesul lui Mircea Nedelciu pentru story – singura în măsură să menţină legătura cu societatea

Câteva gânduri

Pandemia Covid 19 cu care ne confruntăm de mai bine de un an și jumătate aduce/reduce totul la un punct zero al prezentului: prezentul ca stagnare, ca lipsă de perspectivă. Cum ne imaginăm viitorul? Și mai ales ce imagine mai avem asupra trecutului nostru recent? Nu cred că mai avem acum răbdarea să vorbim de o reevaluare a trecutului. Dar îl avem în literatura contemporană pe Mircea Nedelciu – liderul (teoretic și nu numai) al generației ’80 – care ar fi împlinit, pe 12 noiembrie, neverosimila vârstă de 71 de ani. Privită astăzi, proza lui Nedelciu (proza scurtă și romanele, inclusiv romanul rămas neterminat, „Zodia scafandrului”) reprezintă o veritabilă literatură-document a unei epoci traumatice pentru memoria noastră colectivă (comunismul), un „muzeu” literar de neprețuit. Dincolo de faptul că reprezintă și astăzi o proză-etalon, de neegalat ca măiestrie artistică și control al discursului narativ (o proză de manual, aș spune, pentru toate cursurile de scriere creativă practicate în zilele noastre). Aparțin unei generații de mijloc, care mai are încă memoria comunismului – dar pentru cei mai tineri, literatura lui Nedelciu constituie una din acele piste literare și documentare care le poate aduce în fața ochilor o epocă, cu atmosfera ei cenușie și sufocantă, cu sensibilitatea, spaimele, constrângerile, speranțele și în genere cu toate mișcările ei sufletești, pe care numai literatura le poate înregistra, cu senzorii ei ultrasensibili.

Pentru mine Mircea Nedelciu înseamnă ani lungi, dedicați – cu empatie – analizei textelor sale, concretizate în teza de doctorat ce stă la baza acestei cărți. Mai înseamnă câteva dialoguri importante cu prietenul său bun, Gheorghe Crăciun (plus o săptămână de cercetare în micul său atelier de lucru, la casa părintească din Tohani). Și mai presus de toate înseamnă o imagine foarte puternică – Nedelciu în scaunul cu rotile, invitat la un curs de la Filologia bucureșteană ținut de Mircea Cărtărescu. Trebuie să fi fost în primul meu an de facultate și probabil ultimul său an de viață, fiindcă Nedelciu a plecat dintre noi în 1999, la doar 49 de ani, învins de o boală necruțătoare. Vă propun mai jos, în acest 12 noiembrie 2021, o secvență din cartea pe care i-am consacrat-o – în care scriitorul pledează pentru „story”, pentru structura narativă a prozei, văzută ca o modalitate de a reflecta și de a da seamă de „starea” societății la un moment dat, o modalitate de veritabilă angajare a literaturii în real și în social, atât de actuală pentru vremurile pandemice pe care le trăim! Lider al unei generații, Mircea Nedelciu rămâne, fără nicio îndoială, unul dintre marii scriitori ai literaturii noastre contemporane.

Adina Dinițoiu

12 noiembrie 2021

⁎

Discuţii teoretice, sub formă scrisă, purtate de M. Nedelciu, Gh. Crăciun, Gh. Ene etc. există şi înainte de 1980, nu neapărat în texte publicate, ci în scrisori particulare. Cîteva asemenea scrisori au apărut în „Paralela 45. Revistă de avangardă culturală” (nr. 1/1996), sub titlul „Generaţia ’80 în epistolar (I)” (rubrica „Sertare deschise”). Din aceste texte, se vede foarte limpede – într-un schimb epistolar reciproc, din 24 octombrie 1973, respectiv 24 ianuarie 1974, deci din perioada imediat următoare terminării facultăţii – că Gh. Crăciun şi Gh. Ene, de pildă, textualizează în acelaşi timp în care există şi comunică unul cu celălalt (limbajul e în mod paradoxal şi tranzitiv şi opac): „Scriu ca şi cum aş copia textele altora pentru că prea mult simt nevoia să citesc ceea ce vreau eu aşa cum doresc să exist. (…) Adun pietre pe vale şi pielea de pe spate se umple de căldură, cu mîinile în vînt caut alune sub tufe scormonesc zăpada cel mai mult simt aici cum imagini văzute citite se compară cu mine. Mă văd ca şi cum aş fi văzut de altcineva şi am răbdare să fac lucruri simple plictisitoare altădată numai pentru a mă constrînge să trăiesc ca un om care îşi stăpîneşte reacţiile corpului. Ură şi apoi orgoliu mă cred mai puternic fără să vreau să arăt asta, nu mă interesează să acţionez în interesul meu numai pentru că sînt observat. Acum o clipă soarele albeşte puternic hîrtia a trecut timpul şi voi pleca. Golesc paharul soare pe masă mîinile mele îngheţate”.

În fond, prin acest text fără semne de punctuaţie, cu o anumită cadenţă care marchează supunerea la limbaj, concomitentă cu supunerea la cele cinci simţuri (Nedelciu, cu precizia lui rară şi fulgurantă, numeşte acest tip de demers, într-o scrisoare pe care o voi analiza mai jos, „o descriere strictă a realităţii folosindu-vă de un fel de cocktail de limbaj cu simţuri”), Crăciun îi semnalează lui Gh. Ene că se află în crîşma din Nereju, între două ore la „şcoala de jos”, cu un pahar de 100 cognac în faţă, tremurînd de frig şi privind pe fereastră. Aici cumpără hîrtie de scris şi plic şi îi scrie această scrisoare, invitîndu-l să vină în weekend, de ziua Manei; invitaţia e îmbrăcată într-o imagine livrescă transatlantică, sau mai degrabă desprinsă dintr-un western american, lucru care arată cu prisosinţă imaginarul cultural al tinerilor optzecişti, descinşi la nefericitele posturi de profesori, prin colţurile obscure ale ţării, după absolvire: „Te aştept împreună cu Iova şi Gigi aici în Nereju City aşa cum vechii americani tot la două săptămîni aşteptau diligenţa în vreo prăfuită şi mică aşezare a vestului”.

Un asemenea imaginar cultural, cu doza de ironie necesară, hrăneşte unghiul din care privesc „cuvintele şi lucrurile” literatura şi existenţa unor Crăciun, Nedelciu (a se vedea „Femeia în roşu”, extraordinarul roman scris împreună cu Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş), Ene, Iova etc. (…)

Citește și „Ora spre zero” de Mircea Nedelciu

Marasmul existenţei de după absolvirea facultăţii, vidarea eului, oboseala, „tristeţea blocată” se conjugă aici cu un real impas al scriiturii textuale, arătînd încă o dată, dacă mai era nevoie, că biografia eului e strîns legată de aventura textului. În plus de asta, redactarea scrisorilor la modul textual, iar nu denotativ, arată faptul că Gh. Crăciun şi Gh. Ene au renunţat la separaţia clasică a genurilor şi la cultivarea unei referenţialităţi, îmbrăţişînd în schimb conceptul telquelist, integrator, de text.

Voi încheia această paranteză a scrisorilor cu implicaţii teoretice de dinainte de 1980 cu analiza celui mai interesant şi fertil text, care-i aparţine lui Mircea Nedelciu. E o scrisoare către Gh. Crăciun, datată 10 martie 1977 – un text care pare a fi ghicit conţinutul celor două scrisori citate mai sus. De fapt, e clar că, cel puţin în cercul foştilor „Noii”, dezbaterile teoretice continuau şi după absolvire, cînd oamenii se risipesc, trimişi la posturi – discuţii în scrisori sau cînd se revăd, fie în Bucureşti, la cenaclul „Junimea”, fie în atelierul pictorului Ion Dumitriu, fie în vizitele pe care şi le fac unul altuia. În scrisoarea lui Nedelciu din ’77 se vede că tinerii scriitori încă tatonează formulele noi pe care vor să le practice în literatură – mai sînt încă aproape doi ani pînă la debut, în 1979 (iar Crăciun în 1982). Nedelciu începe scrisoarea prin a analiza toate posibilele sensuri pe care le poate avea ceea ce tinerii scriitori (în speţă el şi Crăciun, în presupuse discuţii anterioare) numesc „forţa de pătrundere” a unui text. Diferenţa pe care o identifică între „noi” (M. Nedelciu şi C-tin Stan) şi „voi” (Gh. Crăciun şi Gh. Iova), din acest punct de vedere, este una de direcţie: în vreme ce Crăciun (şi Iova) se orientează către interior şi personal, Nedelciu e interesat de exterior şi de social.

Ca urmare a direcţiei îmbrăţişate, cel dintîi îşi fixează atenţia asupra funcţionării limbajului, ca şi a percepţiilor furnizate de cele cinci simţuri, Nedelciu, în schimb, nu renunţă la structura narativă, la „story”, la poveste, singura în măsură să menţină legătura cu societatea. Iată cum caracterizează Nedelciu cele două tipuri de demers literar, aşezate în opoziţie (pe două coloane separate, de text), deşi – tot el adaugă – e de dorit o sinteză a lor: „VOI (…) situîndu-vă în centrul unei acţiuni reale porniţi la o descriere strictă a realităţii folosindu-vă de un fel de cocktail de limbaj cu simţuri. Cocktailul fiind cît mai apropiat de persoana întîia desigur, este evident, exacerbarea simţurilor alături de funcţionarea cvasiindependentă a limbajului, specularea conştientă a oricărui mic accident de limbaj pot duce la evitarea oricărui şablon şi deci la un real nou, încă necunoscut, dar el riscă să rămînă al unei singure persoane. Îi mai trebuie ceva”. Spre deosebire de „voi”, „NOI (…) ţinem încă foarte mult la structura narativă, la story. Numai prin el poţi menţine legătura cu acea a doua parte a realităţii care nu este natura, ci societatea, acea parte în care de asemenea totul se schimbă de la o zi la alta, clasele sociale sînt altele în fiecare zi, în fiecare secundă, orice fabulă deci îşi schimbă sensul după cum realitatea se transformă. Imaginează-ţi story-ul ca un pahar în care eu încă mai încerc să torn un cocktail ca al vostru şi de fiecare dată ori paharul se sparge, se dizolvă, se dezagregă (…), ori, dacă paharul rezistă, cocktailul nu mai e tocmai ăla după reţetă”[1]. După cum se vede, cele două tipuri de scriitură evocate de Nedelciu se înscriu într-o opoziţie simplă, binară, însă nu indepasabilă: ambele demersuri sînt interesate de redarea „realităţii” (naturală ori socială) în permanentă mişcare, într-un mod care să aibă impact – „forţă de pătrundere” – asupra cititorului.

În vreme ce unii explorează nivelul lingvistic şi conţinutul perceptiv individual, ceilalţi se deschid către social, recuperează narativitatea, mizînd pe omologia dintre conţinuturile epice şi structurile sociale, mereu în schimbare: „Story-ul, deci, îl consider o posibilitate de revelare a acelui ceva nou smuls din realitate pentru că el îşi poate schimba sensul pe măsură ce au loc noi şi noi transformări în relaţiile dintre oameni, în societate deci. El pare să fie un «corelativ obiectiv» prin care eu îmi exprim noile mele achiziţii în cunoaşterea mersului societăţii”[2]. Refuzînd ca jocul de cuvinte să devină „funcţie cardinală”, să determine „cursul ulterior al naraţiunii”, punînd în pericol narativitatea, coerenţa narativă, văzută ca un „corelativ obiectiv” al atitudinii sale critice faţă de societate, Nedelciu dă, în acelaşi timp, dovadă de convingeri literare marxiste (sîntem în ’77, dar ele par a fi chiar mai vechi, apărînd deja la sfîrşitul facultăţii, în teza de diplomă): „Scriitura poate fi o altă emblemă (a modului în care vede lumea în care trăieşte, n.m.). CUM? Întrebarea de mai sus este numai pentru mine. Eu, într-adevăr, încă nu consider scriitura mea reprezentativă pentru mediul social în care ea apare şi pentru poziţia mea critică faţă de acesta”[3]. Scrisoarea e din 10 martie, iar Nedelciu debutează în revista „Luceafărul”, cu două proze, spre sfîrşitul aceluiaşi an, în septembrie, respectiv începutul lui decembrie 1977[4], urmînd ca debutul editorial să se producă peste doi ani, 1979, timp în care autorul îşi limpezeşte metoda de lucru şi începe să-şi rafineze, treptat, convingerile teoretice, în seria de articole teoretice cunoscute.

Fragment din „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții” de Adina Dinițoiu, Editura Tracus Arte, 2011

[1] loc. cit., p. 89.

[2] Ibid., p. 90.

[3] Ibid.

[4] Perioadă în care e şi arestat două săptămîni, pentru „implicare într-o reţea mai mare de indivizi care făcea schimb de valută”, indivizi surprinşi în autocarul în care Nedelciu era ghid ONT: „În ’77 se întîmpla lucrul ăsta, e interesant că se întîmplă între septembrie ’77, cînd eu debutez efectiv într-o revistă literară, „Luceafărul”, cu prima proză… pe la începutul lui noiembrie am fost arestat, am stat două săptămîni şi cînd mi s-a dat drumul… pe la începutul lui decembrie, 7 decembrie chiar mi-aduc aminte, apare a doua proză, pentru că lăsasem două la „Luceafărul”…” – citatele sînt din interviul acordat lui Bogdan Rădulescu, loc. cit., p. 403.