Lerocrație (XVII)

Își păstra sângele rece. Ca și cum, indiferent de situație, cât de riscante s-ar fi dovedit unele învârteli pe care le opera, lui nu i se putea întâmpla nimic. Ceea ce pentru unii ar fi însemnat inconștiență, joc periculos cu focul, pentru Cornilă totul se reducea la relațiile întreținute insistent cu cei considerați influenți. La adăpostul lor se putea orice. „Oamenii fac, oamenii desfac.” Totul depindea de oameni. Trebuia ca aceștia să rămână de partea în care se afla și el și să fie mai potenți decât alții, mai ales în situația schimbărilor majore. Orice modificare nedorită trebuia, dacă nu anticipată pentru a fi contracarată, măcar atenuată în consecințe, cu ajutorul așa zișilor prieteni. Sau, de ce nu, sucită și exploatată în folos propriu.

Și el era un obișnuit al culiselor. Dar al acelora din spatele ușilor deschise și apoi închise de George. Nu avea intrare la arhon decât alături de acesta, anume, când prezența lui era oarecum obligatorie, în calitate de responsabil cu pădurile. George l-a susținut de fiecare dată, predându-i spre final, întreaga inițiativă, cu condiția de a-l informa când aveau loc manevre mai importante. Odată cu dispariția protectorului său, cu excepția încercării eșuate de a schimba hotărârea arhonului, prin intervenția directă alături de rezervistul însoțitor, Cornilă va mai pătrunde acolo doar pentru a da explicații. Iar în cazul ăsta, însoțitorul nu va mai avea amabilitatea de a-l susține. Dimpotrivă.

Mârlea și-a arătat ostilitatea din capul locului. Știa că avea în el un concurent, chiar dacă lipsit de șanse. Știa și de legăturile lui. La fel ca ceilalți, era intrigat de amestecul de adevăr și calp, ghicind în pletora asta chipuri fictive alături de cele reale. De aceea, nu-i era teamă că s-ar putea ajunge la alt rezultat decât cel scontat inițial, când primise asigurări din partea arhonului că-l va urma pe George ca șef al circumscripției. Însă îl deranja încăpățânarea cu care Cornilă insista de-a i se pune în curmeziș. Nu înțelegea ce rost are ca cineva să nege o realitate care lui i se arăta evidentă. În afara de asta, era vorba și de un istoric personal, care pe Cornilă nu putea decât să-l încurce. Atunci? Oare mai erau de știut și altele? Tocmai lui, căruia îi plăcea atât de mult să scurme în viețile altora, să-i fi scăpat ceva în legătură cu Cornilă?

George, care-l recomandase ca succesor al său în ideea retragerii la un moment dat, nu mai era. Odată cu dispariția lui, se schimba fundamental și valoarea atuurilor deținute de cei rămași, care continuau să graviteze în jurul arhonului. Oricum, puterea lui George se erodase cu timpul, iar acum, cu atât mai mult, nu se mai punea problema concurenței dintre verva noului favorit și palida reminiscență a defunctului. Ar fi fost neverosimilă cantonarea lui Cornilă pe această reminiscență ce nu putea să dezvăluie altceva decât un mare gol, o evidentă absență. Rămânea doar zona mai greu detectabilă a legăturilor absconse. Nici aici, însă, Cornilă nu putea avea succes. Mârlea era pe deasupra consilier județean din partea celui mai puternic partid din țară și avea legături în cercuri politiceinfluente. Așa că, de partea lui Cornilă nu rămânea decât, exceptând relațiile la vedere, o pletorăipotetică, bazată mai degrabă pe figuri fictive sau obscure.

De fapt, el nu se lăuda prezentând inventarul unor fantome. Păcătuia alterând prin exagerare eficacitatea lucrativă a pilelor. Îndeosebi, falsa cu voită afonie pe coarda sincerității și acceptului lor de a se implica în cauze pe care nu le considera cu totul străine intereselor reciproce. Pe jumătate, credea și el, în aceste alianțe, considerate a avea mize simetrice. Pentru că, pe lângă cele câteva atenții prilejuite de anumite ocazii, supralicita cu promisiuni fezabile doar în cazul reușitei. Iar aceasta nu se putea realiza decât cu sprijinul lor susținut. „Dai și iei.” Doar cu atâta, însă, probabilitatea de a-i lua fața lui Mârlea în avântul către funcția de protus, era mică.

Nici vizitele la sediul circumscripției nu s-au rărit imediat după moartea lui George. Dimpotrivă, ele s-au înmulțit în primă fază, urmând să aibă loc din ce în ce mai puțin odată cu venirea lui Mârlea. Insista pe abordări echivoce între a cere lămuriri secretarului în chestiuni stricte de serviciu și a arunca câte o aluzie privitoare la noua situație, încercând să ia pulsul din răspunsurile, la fel de echivoce, date de Pârțea.

– Și, cum mai stăm cu nea Ion, venit provizoriu la cârmă?

– Paternul protus încearcă să se acomodeze cu noua situație.

– Să se acomodeze… Da, da. Cu toate astea, deocamdată e numai vremelnic numit. Cine știe, poate rămâne, poate nu.

– Trebuie să se documenteze cu privire la toate problemele noastre. Indiferent cât rămâne aici, nu are ce face.

– Ei, nu? Poate să fie de acord să rămână, dacă se va pune problema să rămână definitiv, sau poate să refuze. Au mai făcut-o și alții. Dacă n-are de gând să stea, nu se va preocupa decât superficial de orice problemă.

– Eu nu știu ce va face. Nu-mi permit să-l întreb ce are de gând.

– Dar el ce spune? Ar vrea, i-ar conveni să rămână? Cred că măcar a făcut unele aprecieri. Din asta îți poți da seama de intenția omului.

– Sincer, nu știu. Încerc să-mi fac treaba, și atât.

– De fapt, nu contează. Că rămâne nea Ion, ori vine altul, tot aia e.

Urma ruperea de tema inițială, pentru a trece la chestiuni de politică. Nu căuta reciprocitate ci doar atenție. Una cât se poate de serioasă, afișând competențe pe care le dezvăluia ascultătorului sau, cu alte prilejuri, ascultătorilor săi, de la care aștepta, în afară de atenție, aprobare.

– Altele sunt problemele arzătoare. Lumea nu se sinchisește de schimbări mărunte. Mă uit peste graniță și văd că alții mor pentru nimic. Mă uit dincoace de ea și văd degringoladă.

-Da, vremurile sunt cam tulburi. Mi-e teamă de mai rău. Generația noastră nu e obișnuită cu războiul și văd că el este atât de aproape…

– Cum aproape? Bubuie de luni de zile!

– Altceva am vrut să spun. E lângă noi și parcă se tot întinde încoace…

– Bineînțeles. Pentru că și ceilalți au făcut-o, dar mișelește, prin minciuni și înșelăciune. Prin tot felul de subterfugii. Gog și Magog nu vor fi niciodată aliați sau prieteni. Fiecare va vrea o bucată cât mai mare din lume. Ce bine era înainte, când lucrurile stăteau în echilibru! A trebuit să vină schimbarea aia și lumea să o ia razna. Dacă fiecare ar fi rămas pe poziție, nimic din ce se întâmplă acum nu ar fi fost posibil.

– Credeți că ar fi fost mai bine?

– Categoric. Când îi aud pe colegii ăștia umblăreți că se înghesuie în fiecare an, de mai multe ori, să ia drumul străinătății în concediu, mă ia cu nervi. Te duci în Italia? Dar Suceava ce are, domle? Ia mai dă-i și pe acolo, să vezi ce ctitorii a lăsat Babanul!

– Așa este.

– Noi ne ducem pe dincolo și luăm de la ăia ce e mai prost, iar ei vin încoace ca să ne ia ce e mai bun. Și măcar de le-ar ajunge. Dar nu domle. Ne-au luat cu totul. Și asta cu complicitatea alor noștri care au renunțat la a-și mai vinde țara, pentru a o da pe gratis. Dar nu chiar… Excepție fac comisioanele mnealor. Ăștia și-au vândut și sufletul pentru banii străinilor. Dar dacă cu noi le-a mers, cu pravoslavnicii, nu. Și nu le va merge vreodată. Au făcut din ucraineni niște cozi de topor ca să bage sula în coasta rușilor. Și s-au împotmolit.

– Cine?

– Vesticii și aliații lor, falșii pravoslavnici!

– Credeam că pravoslavnicii.

– Care pravoslavnici?

– Rușii.

– Niciodată!

– Dar ai noștri cum ne-au vândut?

– Ți-am spus. Pe nimic. Cu excepția naționaliștilor și socialiștilor. Cu ăștia din urmă la putere, indiferent dacă vorbim de cei dinainte sau de cei de după schimbare, Paternatul a dus-o cel mai bine.

În cele din urmă, Cornilă se retrăgea, imaginând tactici de atac la biroul Arhicancelariei. Își propunea capacitarea întregului arsenal de pile, care prin focul încrucișat al pledoariilor și prin succesiunea accelerată a prezenței nemijlocite, sau, măcar, telefonice, să deștepte interesul arhonului. Nesesizând nuanțele, își supunea imaginar susținătorii la un exercițiu perfid: acela al disimulării arguției disuasive sub masca soluției celei mai potrivite.

În ce-l privește pe Pârțea, discuțiile îi dădeau prilejul de a-și dovedi întreaga considerație și susținere față de Mârlea.

– Știți cum v-a numit Cornilă? Nea Ion.

Privind în gol, într-un fel batjocoritor, protusul dădea glas reflecției amărui care-l încerca atunci când, plictisit, se debarasa de imaginea câte unui neavenit ivit la periferia cea mai îndepărtată a atenției:

– Nu e nimic înjositor în asta. Oricum, prenumele meu e Ion și niciodată n-am simțit vreo neplăcere la auzul lui atunci când cineva mi s-a adresa ori s-a referit la mine. E un nume pe care îl socotesc frumos. Câți de Ion n-au notorietatea cea mai onorabilă? Mă mândresc cu asta.

– Da, dar „nea?”

– Eh! Dă-l încolo! Nu mai pot eu de grija lui Cornilă Pușcărilă!

Avea alte griji. Era preocupat de reușita ceremoniei de instalare. În scopul ăsta, Stresoiu îi propuse ca loc de desfășurare aula materelor, R.1 și 2. Nu că ar fi fost singura opțiune dar se dovedea cea mai potrivită evenimentului.

Oricine și-ar fi dat seama de asta datorită evidențelor. Pe lângă faptul că se găsea în vecinătatea sediului circumscripției, era cea mai generoasă ca spațiu, oferind, în același timp, o ambianță în care încărcătura estetică se împletea armonios cu monumentalul. Întregul ansamblu inspira amplitudine, însă nu una copleșitoare ci moderată de detaliul decorațiunilor simple, la îndemâna gustului elementar.

Toate astea însă, erau abia percepute de Stresoiu. Sensibilitățile lui băteau în altă direcție, el nefiind oricine.

– Măi, îi spusese lui Mârlea, te-aș putea instala și-n în altă parte, numai să fie pe teritoriul circumscripției. Nu e obligatoriu s-o facem în aula materelor R.1 și 2. Vreau acolo dintr-un motiv special. Ăia din R. – mă refer la populație, nu la oficianți – nu țin cont că având în orașul lor sediul protusului, sunt cu o treaptă mai sus decât alții. Ce au vrut ei, și au tot ținut-o cu asta ani de-a rândul, a fost ca circumscripția să ia numele localității lor. Nu le-a păsat de tradiție, că niciodată nu s-a numit așa, nici de efortul administrativ presupus, trebuind, în astfel de situații, operate modificări de tot felul. Deci, ca să le mai menajăm orgoliul, hai să te lansăm la ei. În felul ăsta spargem și gheața. George, înaintașul tău, în afară de foarte rarele ședințe cu oficianții pe care le ținea acolo, nu călca niciodată pragul acelei aule. Cu ocazia instalării tale, le-ai putea transmite tuturor iminența schimbării strategiei de lucru în sensul unei prezențe mult mai ferme nu numai în ce te privește. În ultimii ani, am sperat ca fostul protos să mă cheme mai des în circumscripție, însă, degeaba.

– Categoric, veni răspunsul, categoric veți fi invitat mult mai des. Mă voi ocupa de asta în mod special. Sper, doar, să nu abuzez de timpul mult prea prețios al multpreaînțelepției voastre.

– Mă, tu cheamă-mă și vedem noi. Nu e musai să răspund de fiecare dată. Dar dacă mă chemi mai des, poate că și apetitul meu pentru vizite se va mai înteți.

Mârlea atinsese aici, fără să vrea, un punct sensibil în țesutul tăbăcit al prețiosului său interlocutor. De ceva vreme, unii oficianți se plângeau de lipsa interesului dovedit de arhon în fața eforturilor pe care, alături de oamenii lor, le depuneau în matere. Nu aveau pretenția vreunei recunoașteri laudative, trâmbițate de la centru. Comunitățile erau cele care le girau vrednicia mai mică sau mai mare. Sperau doar ca atunci când își invitau mai-marele în vederea consacrării realizărilor, să găsească la acesta bruma de bunăvoință de care aveau nevoie nu neapărat pentru ei, cât mai ales pentru membrii comunității lor.

S-a întâmplat ca, dând curs unei invitații, Stresoiu să fie surprins la sosire că descinderea are loc la o destinație cu totul diferită de cea crezută inițial.

– Cum? Aici trebuie să fim azi?

– Păi… da.

Cu răspunsul ăsta în doi peri, însoțitorii se priveau unul pe altul siderați. Apoi, rămași singuri, încercau lămuriri unii de la alții:

– O fi obosit?

– Poate că nu s-a odihnit îndeajuns azi-noapte.

– Nu vă dați seama că începe să uite din ce în ce mai des?

– Poate că puțin îi pasă. Cred că abia așteaptă să ne întoarcem. Are chef de ăștia de aici, de osanalele și darurile lor chicioase cum îmi place mie să stau la rândul de la ghișeu pentru recomandată.

Altă dată și-a anulat în ultimul moment vizita din motive „binecuvântate.”

Și altă dată, la fel. Și altă dată, la fel. Și tot așa, de mai multe ori.

– Nu știu, spunea unul din cei înșelați, de ce am mai pregătit atâtea alea. Am cheltuit mai mult decât îmi putea permite. Noroc cu soră-mea, medic, că altfel nu făceam față.

– La ce să faci față? i se răspundea. Zi și tu, mai bine, că renunțai fără ajutorul soră-tii și rămâneai în câștig. Așa, nici tu vizită, nici tu distincție, nici tu economie la bani și la alte produse, nici tu nimic. Auzi la el. Noroc cu soră-sa.

– Bine, măcar, că n-am mai fost nevoit să-i umflu buzunarul și portbagajul. Măcar de atâta câștig am avut parte.

Grija lui Mârlea de-a fi instalat cum se cuvine, îl includea totuși pe Cornilă,în ciuda disprețului afișat la auzul remarcii lui Pârțea. Se gândea că una era concurența lui fără sorți de izbândă și alta atmosfera pe care i-ar fi putut-o crea în timpul ceremoniei de instalare. Se temea de un scandal al susținătorilor lui Cornilă, instigați pe ascuns de acesta. Desigur, temerea asta nu se putea susține. Ar fi fost ilogic pentru Cornilă recurgerea la o manevră atât de absurdă. Urmarea probabilă în asemenea situații nu putea fi găsită decât în zona corecției severe sau a demiterii definitive. Asta în cazul în care lucrurile n-ar fi degenerat de-a dreptul în penal.

Este interesantă imaturitatea emoțională a unora care, împinși de ambiție, nu s-ar da în lături de la nimic pentru atingerea scopurilor propuse și care, odată ajunși sus, se dovedesc deopotrivă răi și fricoși. Lipsa siguranței, a stăpânirii de sine, îi face să se înconjoare de tot felul de pretorieni din spatele cărora catapultează injuria la adresa bunei măsuri și, în general, a tot ceea ce este rezonabil. La fel ca în cazul uzurpatorilor cărora le e frică de uzurpatori, iureșul parvenirii îi ține în gardă, atenți fiind la orice zgomot cât de neînsemnat, dar, care, pentru ei, anunță apocalipsa propriei pieiri. Hiperbola viziunii naște febrilitatea unei atitudini permanent defensive. Mereu suspicioși, văd pretutindeni adversari gata de atac cărora, pentru a le răspunde cu succes, își arogă justificarea oricărei măsuri. Actele inumane de care dau dovadă adeseori își au resortul nu în aplecarea spre violență sau în vreo cruzime congenitală, ci emerg reactiv, declanșate de provocări imaginare. Lașitatea e prudența lor. Își sunt dragi, au drag de sine, și în numele acestei drăgostiri continui asumă pretenția supraviețuirii ca necesitate obiectivă. Ei sunt cei care defilează. Ei duc stindardul.

– Ai vreo reținere? întreabă arhonul.

– Nu. La R. e cel mai bine. În aula mare, unde oficiază și cumnatul lui George, răspunde hotărât Mârlea, oprindu-se a rosti numele lui Cornilă.

– Rămâne stabilit. Ne vedem acolo într-o săptămână.

Mârlea iese, și, odată cu el, însoțindu-l și insinuându-i-se până în rărunchi, amestecul de sentimente care, datorită firii lui precipitate, nu își pot găsi răgazul discernerii până în ziua de azi.

Photo by Luca J on Unsplash