Literatura ca mărturie în faţa ideologiei

Scriitoarea franceză Lydie Salvayre are 67 de ani, este psihiatru de formaţie şi absolventă de Litere la Toulouse. De origine spaniolă, e născută dintr-o mamă catalană şi un tată andaluz, refugiaţi în Franţa în timpului Războiului Civil spaniol din ’36. În 2014 a obţinut Premiul Goncourt cu romanul Pas pleurer (Seuil, 2014)/ Să nu plîngi, apărut în traducere românească la Editura Humanitas Fiction, în 2015 (în colecţia „Raftul Denisei”, traducere şi note de Doru Mareş). Inspirat din biografia mamei sale, dar şi din evenimentele petrecute în timpul Războiului Civil spaniol, romanul lui Lydie Salvayre este o carte dedicată memoriei mamei sale, o carte în care destinele individuale sunt marcate dramatic de cursul ineluctabil al Istoriei mari. Romanul ei ne readuce aminte – pentru momentele în care se întîmplă să uităm – de puterea pe care o are literatura de a „salva” destinele individuale din malaxorul unei istorii necruţătoare (făcute, în cele din urmă, tot de oameni, de fanatismele şi de extremismele oamenilor), de a spune că ceea ce contează cu adevărat sunt vieţile concrete ale oamenilor, şi nu ideologiile, de a reda un sens pierdut umanismului.

Să nu plîngi reface – din perspectiva şi prin vocea mamei nonagenare – teribilul an ’36 al Războiului Civil spaniol, cu masacre care vin din ambele tabere (falangişti susţinuţi de catolici vs socialişti şi comunişti), un an care aparţine Istoriei mari, dar mai ales istoriei personale a mamei sale, anul cel mai intens din lunga ei viaţă şi singurul pe care şi-l aminteşte.

În paralel cu povestea mamei sale, scriitoarea pune în pagină şi mărturia lui Georges Bernanos, scriitorul catolic (şi monarhist, fost simpatizant al Acţiunii Franceze) de mare talent care a avut curajul să demaşte, în Marile cimitire sub lună (1938), crimele naţionaliştilor spanioli, făcute cu acordul tacit al Bisericii Catolice, în acel an 1936: „Vara radioasă a mamei mele, anul lugubru al lui Bernanos, a cărui amintire va rămîne înfiptă în memoria lui ca un cuţit pentru deschiderea ochilor: două scene ale aceleiaşi istorii, două experienţe, două puncte de vedere care, de cîteva luni, au ajuns în nopţile şi în zilele mele în care, cu încetul, s-au infuzat”, notează Lydie Salvayre la finalul cărţii.

Cele două planuri – confesiunea mamei sale, respectiv textul lui Bernanos – alternează, într-o carte impresionantă despre memorie şi uitare. Pentru nonagenara Montserrat – căreia apropiaţii îi spun Montse –, vara anului 1936, care începe cu o „insurecţie libertară”, este momentul în care „s-a produs inimaginabilul”, în care a descoperit iubirea şi libertatea, trăite cu pasiune, o vară „în timpul căreia, spune ea, a descoperit ce înseamnă viaţa şi care a fost, fără îndoială, singura aventură a existenţei sale”, aventură încheiată cu o sarcină nedorită, o căsătorie de nevoie şi exilul în Franţa.

Plecată la oraş – într-un impuls revoluţionar – împreună cu fratele său, José, convertit la comunism (revoluţia şi comunismul reprezentînd pentru tînărul idealist de 18 ani restaurarea dreptăţii sociale şi a libertăţii fără constrîngeri), Montse, în vîrstă de 15 ani, îşi consumă iluziile şi pasiunea pe durata unei singure veri, pentru a intra apoi pe făgaşul unei lungi vieţi de resemnări şi cedări. Îndrăgostită, la oraş, de un soldat francez, după o noapte de iubire pătimaşă, rămîne însărcinată şi va trebui să se întoarcă în sat şi să se căsătorească cu Diego – fiul (dintr-o legătură de tinereţe) al proprietarului local de pămînturi –, un băiat cu un comportament destul de straniu, rival încă din copilărie al lui José, dar ajuns şi el, alături de cel din urmă, comunist fervent.

În ce-l priveşte pe Bernanos, mărturia lui reflectă o acută problemă de conştiinţă: „Bernanos ştie perfect că nu e bine ca aceste adevăruri să fie spuse şi că i se vor reproşa cîndva. Dar s-a hotărît să o facă nu pentru a convinge, spune el, şi nici pentru a scandaliza, ci pentru a se putea privi în oglindă, pînă la sfîrşitul zilelor şi pentru a rămîne fidel copilului care a fost şi pe care îl copleşea nedreptatea. S-a hotărît s-o scrie în momentul în care şi-a văzut propriul fiu sfîşiind, cu lacrimi în ochi, cămaşa albastră de falangist, după ce doi amărîţi, doi ţărani de ispravă din Palma, fuseseră asasinaţi sub ochii lui. (…) S-a hotărît s-o scrie pentru că scandalul unei Biserici în cîrdăşie cu militarii l-a rănit pînă în inima conştiinţei”. Mărturia lui (intelectual catolic şi monarhist) îi va atrage, evident, antipatia dreptei catolice.

Revoluţionarii de stînga vor ajunge, la rîndul lor, în acest război civil, la aceleaşi orori, la aceleaşi crime. Romanul vorbeşte, în fond, despre deziluziile istoriei şi ale ideologiilor de orice culoare: în scene petrecute în cătunul spaniol uitat de lume, asistăm la modul în care idealurile revoluţionare, comunitare şi comuniste, se transformă rapid în aceeaşi nevoie de control, de preluare a puterii de către o tabără sau alta (a se vedea conflictul dintre idealistul José şi pragmaticul Diego), şi într-o formă de ură împotriva taberei adverse. Apar, inevitabil, disensiuni între formaţiunile de stînga, iar José va sfîrşi împuşcat.

Impresionează în roman vocea – de neuitat – a mamei nonagenare (care se exprimă în fragnol, amestec de franceză şi spaniolă, limba refugiaţilor spanioli în Franţa de după război), impresionează şi pledoaria implicită pentru umanitate, pentru viaţa individuală (cu entuziasmele, pasiunile şi frustrările ei), dincolo de ideologii, ce cad aici într-o tristă deriziune. Istoria transindividuală, memoria şi uitarea personală constituie, în Să nu plîngi, un discurs literar condus cu măiestrie, care ne aduce aminte că unul dintre rolurile importante ale literaturii este şi acela testimonial, de a depune mărturie: o mărturie personală, în numele umanităţii şi al umanismului (atît de compromis, astăzi), în faţa ideologiilor oarbe care fac istoria.

Lydie Salvayre, Să nu plîngi,traducere din limba franceză şi note de Doru Mareş, Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei”, Bucureşti, 2015, 272 p.