Literatura în alb (II)

Imaginea lumii polare, aşa cum ne-o transmite Scott în scris, nu e deloc pastelată, dar foamea noastră de imagini este satisfăcută, economicos dar sigur: descrierea muntelui Erebus sub lună, lumina duală – a lunii şi nesfârşiților zori polari, luna – o vâlvătaie ascunsă zile întregi după orizont, rămăşițele deprimante ale expediției lui Shackelton ori ale celeia de pe Discovery, accentuează dezolarea – trecerea lor în revistă e un „peisaj după bătălie” parcă pe-o planetă străină. Apoi: descrierea aproape tandră a propriei mantale vechi, satistacția ce rezultă din cea mai modestă comoditate (o pereche de ciorapi uscați) după calvarul frigului şi umezelii, iar lumina lunii atât de clară „încât pare aproape aurie”, „gheața care cântă” melodios ca un stol de păsări la schimbări de temperatură, vântul care „sare”, vântul care „cade”. Ori: „Lumina oribilă face ca totul să ne pară fantomatic’”; „Soarele nu dispare cu toate că ninge și viscoleşte”, „propriile umbre se furișează încet în jurul nostru, din dreapta, prin față, spre stânga”, „…e foarte greu de condus pe o lumină confuză și cu nori ce fug. Par a veni de nicăieri; se formează şi se risipesc fară vreo cauză aparentă. Sunt notabile descrieríle de auroră boreală: „Lumina aurorei este verde, pală, dar acum vedem clar o rază roșiatică ce se aprnde ridicându-se în înaltul cerului. Paloarea ei verzuie prinde parcă, brusc, viață, îmbujorându-se. Sunt infinite descrierile acestui fenomen și tocmai în aceasta constă farmecul ei: evocări de viață, de formă, de culoare, iar mişcarea, nicicând atât de efemeră și de misterioasă – ireală. Este limbajul semnelor mistice și al prevestirilor – revelația zeilor – semne cereşti ce trezesc superstiții şi aprind imaginația”.

Citește și Literatura în alb (I)

Un leitmotiv (leitmotivul este şi o figură de stil, nu?) devine invocarea șansei şi a norocului – în care cei dedicați ştiințelor cred mai frecvent decât o putem noi bănui. Scott crede în acestea ca şi Pytheas în numere. Și cum să nu crezi când după o atât de minuțioasă pregătire și organizare, după prealabile studieri ale vremii pe anotimpuri, după o călătorie de recunoaştere (în 1904, cu Discovery), cele două iele continuă să-i stea atât de vrajmaş împotrivă. Mai mult, din capriciu, ele îl preferă pe Amundsen care (ca într-un poem macedonskian ajunge la Pol doar cu trei săptămâni înaintea lui Scott, tăind-o pe calea cea mai scurtă. Şi ce înseamnă trei săptămâni într-o expediție de aproape trei ani? Umărind aceste invocații în ordinca în care apar ele în text obținem o diagramă patetică, de la iluzie la deziluzie, deși împotriva pesimismului stă în fiecare clipă conştiința ireproşabilei organizări.

În lecturi alternative nu se poate să nu observe oricine ascmănările ce există între „Moby Dick” al lui Melville și „Ultima expediție” a căpitanului R.F. Scott. Asemănarea este una din cele care se relevă la prima privire, apoi pare a-şi pierde din urgență şi rămâne latentă fără să se infirme şi – carțile făcând parte din genuri prea diferite – fără să invite la analiză. Dubiile apar din natura exterioară a multora din elementele ce concură la asemănare: cărți ale mărilor, se străbate cel puțin o jumătate de glob pentru întâlnirea cu destinul, natura (mai mult sau mai puțin personificată) va câştiga bătălia cu o măreată indiferență. Dar oare nu sunt acestea mai degrabă coincidențe, nerevelatorii în câmp literar?

„Moby Dick” (spune D.H. Lawrence – de exemplu) este o carte de o religiozitate obscură, de un anume misticism, acei quakeri ce formează incredibilul echipaj al lui Pequod sunt monomaniaci, voiajul lor e fantasmagoric, cartea e o litanie miltoniană, sentențioasă, redundantă și pe alocuri amatoricească. D.H. Lawrence îl acuză pe Melville de efecte dilatatorii, insistă că „Moby Dick” este uneori prost scrisă, sau, oricum, aparent rudimentar (Melville ar avea o solemnitate de catâr chiar și când glumeşte), adică tot ce-am putea spune noi la prima vedere despre jurnalul lui Scott. După care, Lawrence, eliberat, ne demonstrează ce carte mare este „Moby Dick”. În pofida tuturor acestor defecte. Ce truc simplu!

Atunci, ce pare să le separe, pentru noi, e viziunea: profund mistică și simbolistă a lui Melville şi pozitivistă a lui Scott, un Scott pe care l-am văzut cum în final îl invocă din ce în ce mai des pe Dumnezeu – un paradox al vieții, din moment ce expediția lui Scott e o întreprindere pur ştiințifică. Pe de altă parte, Scott îşi urmăreşte ținta cu aceeași determinare ca Ahab, fără să fie mânat de un orgoliu vituperant, şi dacă motivele lui sunt mai luminoase, sfârşitul său e cu atât mai imputabil zeilor.

Sursă foto aici