„Marele vestiar” de Romain Gary (fragment)

Vă propun mai jos, în acest număr al Literomaniei, un fragment din romanul „Marele vestiar” de Romain Gary, în traducerea mea, roman apărut la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei”, în 2021.

Luc Martin este un adolescent rămas orfan după ce tatăl lui, membru al Rezistenței, e ucis. În confuzia generală a anilor de după război, ajunge să fie crescut de un bătrân șarlatan, Vanderputte, alături de alți doi adolescenți orfani. Luc (zis Lucky) se îndrăgostește de Josette și împreună cu Léonce – sub îndrumarea lui Vanderputte – se lansează în afaceri ilegale pe piața neagră. Adolescenții visează să ajungă în America și duc o viață extravagantă, exact ca în filmele cu gangsteri americani, pe care le văd cu fervoare la cinema. După toate aceste experiențe, Lucky dă dovadă de o maturitate uimitoare când află trecutul surprinzător al bătrânului Vanderputte. (Adina Dinițoiu)

-N-am făcut-o special! a gemut el.

-Oh, tăceți din gură. Îmbrăcați-vă.

S-a repezit și a apucat vestonul Gestard-Feluche, căutându-i febril mâneca. A urmat o luptă scurtă, pe care Vanderputte a câștigat-o.

-Nu-i vina mea, a gemut el. Nimeni nu s-a ocupat niciodată de mine. Am fost lăsat complet singur, vreme de cincizeci de ani, și apoi te mai miri că…

Dramatic:

-Am fost iubit o singură dată în viața mea, în 1912, și atunci de o femeie ușoară…

-Puneți-vă pantofii.

S-a așezat pe pat, bălăbănindu-și picioarele, sprijinit în umbrelă. Am îngenuncheat și l-am ajutat să-și încalțe pantofii… Cu capul ușor aplecat într-o parte, își ținea obrazul drept în căușul mâinii, într-o atitudine care îmi aducea aminte de o pictură religioasă din apartamentul de pe rue Madame.

-Și pe deasupra mă dor dinții! Am o durere groaznică de dinți… N-am dormit toată noaptea. Toate deodată!

-În picioare.

S-a ridicat.

-Kuhl e cel care m-a ajutat să intru într-o rețea… Știa foarte bine cum avea să se sfârșească! Eu eram plin de speranță… Aveam, în sfârșit, prieteni, făceam, în sfârșit, lucruri împreună cu ceilalți…

Patetic:

-Dar nu trăiești cincizeci de ani singur fără să-ți iei pedeapsa!

Abătut:

-Din clipa în care nemții m-au amenințat, i-am deconspirat pe toți.

Indignat:

-Eram obligat să mă apăr, nu?

Cobora împleticit scara în urma mea, cu valiza și umbrela în mână, făcând un zgomot teribil.

-Reuniunea aceea nefericită de la Carpentras… Nemții mi-au dat drumul și mi-au ordonat să mă duc la ea ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic… Nu puteam totuși să reuz! Când ții la viață…

La etajul al treilea, lamentabil:

-În plus, nu sunt cu totul francez… Bunicul meu era de origine flamandă… Oh, nu încerc să mă dezvinovățesc!

Ducându-și mâna la obraz:

-Mă doare, mă doare… Cred că am un abces.

La etajul al doilea, din nou cu speranță:

-Știi, majoritatea oamenilor pe care i-am deconspirat după reuniunea de la Carpentras erau evrei… Nu că sunt antisemit, mulțumesc lui Dumnezeu. Dar totuși, e mai puțin grav, nu-i așa?

La primul etaj, febril:

-O să încerc să trec granița în Spania. Cred că e singurul lucru pe care îl pot face.

Plin de scrupule:

-Bagă de seamă că nu prea-mi convine. În ciuda aparențelor, am fost mereu antifascist. În sfârșit, n-am de ales, hm?

În taxi:

-Oh, nu m-au torturat. Poate că aș fi rezistat la tortură, ca toată lumea… Nu se știe. Au fost cu mine de o delicatețe, de o corectitudine… Am fost impresionat până la lacrimi. Mi-au spus că simțeau prietenie pentru mine…

Extraordinar de uimit:

-Îți dai seama, prietenie pentru mine?

Nostalgic:

-M-au primit la ei… Frau Hübchen… Herr Hauptmann Krasowski… Fraülein Lotte…

Întunecându-se la față și încrețindu-și sprâncenele:

-M-au dus chiar să-l văd pe Sacha Guitry!

Închizând paranteza:

-Încet-încet, le-am făcut confidențe… M-au arestat, m-au amenințat… I-am deconspirat pe toți. Nu puteam totuși să mă las pradă lor, nu?

Gemând:

-Pune-te în locul meu!

Fără ranchiună, cu o oarecare admirație:

-Kuhl m-a aranjat, înainte să moară. N-a vrut să plece lăsându-și afacerile în dezordine, e clar… N-ai cum să-i porți pică, era un maniac…

Implorând:

-Dar dumneata, tinere, mă înțelegi? Mă ierți?

-N-am pentru ce să vă iert. Îmi ajunge doar să vă privesc ca să știu că nu e vina dumneavoastră.

-Așa e, așa e, s-a bucurat el. Nu e vina mea…

Anxios:

-Dar atunci… Nu crezi, tinere, că e totuși o vină pe undeva? Un fel de… eroare? Că am fost victima unei erori, a unei teribile nedreptăți? Căci, în sfârșit, am fost ales, e limpede… Nu sunt deloc credincios, dar nu crezi că Dumnezeu m-a ales ca să-i facă pe oameni să se dumirească în ce-i privește, ca să-i facă să se rușineze?

Zdruncinăturile taxiului îl aruncau pe Vanderputte și valiza lui când într-o parte, când într-alta, ba se agăța de brațul meu, ba de portieră, împins de colo-colo ca un butoi gol pe valuri.

-Pluta Meduzei, a șoptit el.

-Poftim?

-Nimic, tinere. Mă refer la o carte poștală celebră.

Agresiv:

-Am luat cu mine o armă de foc. Mă voi apăra!

I-am pipăit buzunarul și am dat acolo, într-adevăr, peste un enorm Colt, de genul Far West, pe care i l-am luat.

S-a îndesat într-un colț al taxiului, cu toate luminile orașului reflectându-i-se pe chip, și a spus:

-Am fost trădat…

Resemnat:

-La urma urmei, totul e perfect inutil. Omul nu poate fi iertat…

O nouă zdruncinătură a taxiului l-a aruncat spre mine. A rămas o clipă tăcut. Apoi s-a strâmbat și și-a dus mâna la obraz.

-Vai, vai… Nu mai pot!

Avea chipul schimonosit de cea mai veche durere a omului, cea care trebuie să fi precedat cu sute de mii de ani prima lui remușcare. Durerea de dinți îl transfigura. Ridurile, pungile de sub ochi își pierdeau puțin din urâțenia lor, suferința îi înnobila chipul, dându-i o anumită demnitate.

-Nu pot să călătoresc în starea asta! N-o să închid un ochi toată noaptea!

M-am uitat la el: dar nu-și bătea joc de nimeni. Nu calomnia. Spunea pur și simplu tot ce avea de spus, tot ce simțea. Era un martor sincer. În curând o să opresc taxiul, o să-l iau de braț pe bătrân, o să-l arăt tuturor acestor trecători onești și o să le spun: „Priviți. Iată ce vi se întâmplă și azi, după două mii de ani. Iată ce zace încă în străfundul vostru. Iată ce faceți încă din copiii voștri”. Am închis ochii. El nu era vinovat. Oamenii îl abandonaseră, îl lăsaseră singur, printre vechiturile și obiectele lui inutile, iar acum era prea târziu să fie judecat, ca și când ar fi fost unul de-al lor. Era atât de bătrân, mersese singur atât de multă vreme, fusese refuzat de atâtea ori, trădat de atâtea ori, încât nu mai era posibil să i se ceară socoteală, și compasiunea era singura lege omenească ce mai putea încă să i se aplice…

-Dar în sfârșit, a gemut Vanderputte, fă ceva pentru mine! Nu vezi că sufăr?

Mai aveam o oră și jumătate până la plecarea trenului și, oricum, nu țineam să mă învârt pe peronul gării mai bine de o oră, sub ochii poliției.

-Nu mai faceți gură. O să încercăm să vă scăpăm de durere.

M-am aplecat spre șofer și l-am întrebat dacă cunoștea vreun dentist în cartier. Șoferul cunoștea unul, dar închidea la ora șase. Ne-a dus totuși la el, dar cabinetul era închis. Șoferul, care era o fire miloasă, a încercat să-l liniștească pe Vanderputte, care se agita între noi, cu obrazul în mână. Portarul ne-a indicat o altă adresă, dar și aici era închis. Șoferul încerca să ne încurajeze și ne-a povestit în amănunt, băgându-și degetele în gură, tot ce se întâmplase cu fiecare dintre dinții lui. Am cerut niște adrese într-o farmacie, dar peste tot am găsit închis. Nu mai era decât o oră până la plecarea trenului; Vanderputte, cu fața schimonosită și plină de sudoare, refuza să meargă la gară înainte de a fi văzut un dentist. Nu voia, zicea el, să petreacă o noapte albă, chinuindu-se ca un damnat. Șoferul a dat fuga într-un bistrou, de unde s-a întors victorios, anunțându-ne că chiar alături era un dentist ceh, refugiat, care își exercita meseria ilegal; în principiu, făcea mai ales avorturi, dar patronul bistroului credea că ar accepta să facă orice altceva. Am dat de el la etajul al șaptelea al unui imobil fără ascensor, „e un complot!”, a gemut Vanderputte, târându-se pe scări. A venit el însuși să ne deschidă și ne-a condus într-o încăpere minusculă ce părea să fie un laborator, plină de eprubete și de retorte. Era un bărbat subțire, trist, chel, la care ți-era greu să te uiți, parcă îi simțeai necazurile. Da, a spus el, era și dentist. Mi-a arătat un microscop. Sunt mai ales un savant, a zis el cu un accent puternic. Am găsit un leac împotriva cancerului. Vanderputte a fost instalat pe scaun, și șoferul a venit lângă el, cu un pahar de apă în mână. La capătul unui scurt examen, doctorul a anunțat că „măseaua putea fi salvată”, era de-ajuns să dea drumul abcesului, prin gingie.

-Vedeți, i-am spus lui Vanderputte, începem deja să vă salvăm, încetul cu încetul.

Dar n-a auzit. Îi era frică și încerca să dea înapoi din fața doctorului, gemând. Îi vedeam spatele, brațele care se agitau în aer, și pe șoferul de taxi, cu paharul de apă în mână și șapca pe cap. Mă uitam la ceas și îl ascultam pe bătrân cum gemea, și vocea doctorului care spunea, din când în când: „Scuipați”. Mă întrebam ce o să fac cu Vanderputte la poalele Pirineilor, și cui ar trebui să mă adresez ca să-l trec de partea cealaltă. Pe masă, alături de microscop, erau un sandviș și un ziar de seară. Am luat ziarul și primul lucru pe care l-am văzut a fost fotografia lui Vanderputte și titlul „Trădătorul din rue Madame e liber în continuare”. M-am umplut de sudoare și ziarul mi s-a părut brusc ca o piatră de moară. „Scuipați…” Literele îmi jucau în fața ochilor. Îl căutau, așadar, de mai multe zile, fiindcă fotografia era deja publicată în ziar. Am privit-o. E uimitor, mi-a trecut prin cap, cât de vinovat părea în ea. Era, totuși, o fotografie veche, care trebuie să fi datat dinainte de război. Cu toate acestea, chipul lui căpătase deja un aer hăituit și pierdut. Articolul era foarte scurt. Reamintea felul în care Vanderputte, ca să-și salveze viața, le spusese nemților de reuniunea de la Carpentras, și cum se dusese acolo urmat de Gestapo. „Era, se spunea în ziar, începutul unei frumoase cariere de trădător…”

-Scuipați, a zis doctorul.

Am strecurat ziarul în buzunar. Pe Vanderputte îl durea și acum foarte rău, dar medicul ne-a asigurat că durerea se va potoli într-o jumătate de oră. Nu-mi inspira încredere și fără îndoială că nu era deloc convins de promisiunea lui, fiindcă i-a dat bătrânului o cutie de aspirină. I-am plătit și ne-am aruncat în taxi. Am ajuns la gară tocmai la timp cât să cumpărăm biletele și să urcăm în tren. În compartiment, un bărbat dormea într-un colț, își pusese un ziar pe față ca să se apere de lumină, și fotografia lui Vanderputte se lăfăia în mijlocul paginii. Bătrânul nu observase fotografia, se prăbușise pe banchetă, amețit. Când am vrut să-l conving să schimbăm compartimentul, mi-a făcut o scenă. Trenul s-a pus în mișcare, dar n-am îndrăznit să-i arăt lui Vanderputte ziarul de pe fața celui adormit; cuprins de panică, ar fi fost în stare să se arunce din tren. Am rămas o clipă acolo parlamentând, în timp ce Vanderputte cel încă vioi gesticula și gemea, sub privirea lui Vanderputte cel inanimat. În colțul lui, călătorul dormea sub masca cu care își acoperise fața, și pe care respirația lui sonoră o anima. Din fericire, bătrânul a descoperit că fereastra compartimentului nu se închidea bine și că locul în care stătea era, din cauza asta, plin de curenți de aer, și că, dacă petrecea noaptea acolo, „risca să facă ceva la plămâni și să moară prematur”. S-a ridicat ca să schimbe compartimentul. În momentul când dădea să iasă, a văzut fotografia. A înțepenit cu tot corpul, ochii i s-au mărit și a părut că se transformă într-o statuie. Am încercat să-l împing pe culoar, dar refuza să se miște și se uita la fotografia lui, pe care sforăiturile celui adormit o însuflețeau regulat. Părea fascinat. Am reușit, în cele din urmă, să-l împing pe culoar și apoi într-un alt compartiment.

Fragment din romanul „Marele vestiar” de Romain Gary, traducere din franceză și note de Adina Dinițoiu, Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei”, București, 2021