Mircea Horia Simionescu – povestitorul caligraf

În 2006, a apărut la Editura Bibliotheca din Târgoviște o carte de convorbiri cu Mircea Horia Simionescu, carte semnată de Mihai Stan (editor la ale cărui insistențe, pare-se, MHS va publica în 2010 și volumul de poezie „Versete de unică folosinţă”). Cartea de convorbiri din 2006 era una destul de amestecată, cu dialoguri și scurte bucăți de proză semnate de MHS – o ediție, din câte îmi amintesc, pentru că nu mai am volumul, destul de neglijent alcătuită și redactată. În fine, avea totuși un ceva al ei, și asta numai pentru că protagonistul era Mircea Horia Simionescu, scriitor născut în luna ianuarie a anului 1928, în Târgoviște. Mai jos, reproduc in memoriam cronica la acest volum apărută în revista „Astra”, în 2008. (Raul Popescu)

Mircea Horia Simionescu – povestitorul caligraf

„Mircea Horia Simionescu, de meserie caligraf” – cam aşa ar suna, pe scurt, o prezentare (sau o autoprezentare) a acestui venerabil şi autentic prozator târgoviştean, adică un maestru al scrisului frumos. În acest joc de-a caligrafia, litera devine desen, iar desenul literă. Chiar textul devine pretext al schiţării prin cuvinte, textul şi desenul alcătuind, s-ar putea spune, un tot labirintic plin de „ascunzişuri” şi „capcane”, căci „cititorul trebuie făcut să creadă (să bănuiască) că sunt mai multe ascunzişuri, mai multe diversiuni, curse, decât pare la prima vedere. Obligat să descopere, să caute care sunt acelea. În realitate, ele să lipsească. Presărare de scene lipsă”, după cum notează însuşi Mircea Horia Simionescu (MHS) în „Nocturnele” sale apărute în „Rătăcirile unui caligraf (Mircea Horia Simionescu în dialog cu Mihai Stan)” (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006). Aceste „rătăciri” sunt, de fapt, mărturisiri, biografie, ceea ce nu surprinde la MHS a cărui operă reflectă tocmai această idee: biografia ca literatură, literatura ca biografie.

„Literatura mea se distinge anevoie de biografie, mărturisește MHS. Nutrind literatura, biografia devine altă materie, trece într-o altă biosferă, rezultatul să-l numim poveste.”

Alte sensuri ale operei sale căutate asiduu de critici şi nu numai? Poate, dar „setea de sensuri, proastă sete!”, mai ales când se ajunge, în cazul acestui prozator, la concluzia unei literaturi evazioniste (poate din cauza unei axări stricte pe aşa-numitele scene lipsă?). La o (re)citire atentă a volumelor lui MHS vom regăsi descrise realităţile postbelice care caracterizau o societate strivită sub tăvălugul comunist „de la aspectele demagogiei şi jafului, la practicile de fiecare zi ale tiraniei şi imposturii”, scopul autorului fiind surprinderea „urâtului proxim”. Iar pentru a-l înţelege pe acest prozator, pentru a accede pe deplin la sensurile operei sale, nu trebuie ignorate „ciudăţeniile”, „extravaganţele” acestuia, cele care dau socoteală, la urma urmei, de împlinirea sa:

„O scenă, un instantaneu reprodus de maşina de scris, fixând un obicei sau o muchie a habitudinilor stranii, maniacale, pot da o idee despre ce fel de maladie port, de-o viaţă, în fibrele fiinţei mele… Dacă îi interesează (pe cititori, n.m.) sursele performanţelor unui scriitor îndrăgit, e de neconceput să ignore extravaganţele, ciudăţeniile, smintelile, obsesiile, superstiţiile care, prin tainice fermentaţii, au condus scriitorul la rezultate admirate.”

Asemenea unui caligraf care se respectă, MHS îşi declară „încă o dată dispreţul pentru calea văzută a pierzaniei – tipografică”. Să nu uităm că, împreună cu Radu Petrescu şi Costache Olăreanu, între 1943-1948, a redactat reviste manuscris (unele chiar într-un singur exemplar), precum „Carnet literar”, „Cântece noi”, „Spada”, „Oraşul de nikel”, reviste difuzate „subversiv”. Acest mod de a-şi prezenta scriitura, îl defineşte cel mai bine pe MHS: un tip de scriitură, s-o numim, vizuală . Poate conştientizarea că prin scris nu te poţi exprima într-un mod total sau doar un exerciţiu pregătitor al adevăratului scris? Un joc al măştilor? Posibil, însă, în cele din urmă, povestirea e singura care contează. Iată ce-i mărturiseşte prozatorul târgoviştean lui Mihai Stan:

„Ne achităm împreună de o ţintă a excursului nostru dialogat: aceea de a dovedi că, indiferent de suportul teoretic al unei lucrări literare, în general ascuns în văluri înşelătoare, povestirea îşi face jocul ei.”

Dovadă desele pauze care fragmentează dialogul, pauze în care intervievatul devine povestitor, caligraf de vise („Indisciplina Anonimului flamand”, „Joace unul şi pe patru”, „Pulsiuni”, „Nocturne”, „Rolul furculiţei”). Povestirea se impune ca o enigmă, ca un labirint plin de capcane şi de multiple ramificaţii, tocmai pentru a nu-şi dezvălui „fondul secret”, ceea ce ar duce la anularea, la anihilarea fiinţei povestirii:

„Secreta convingere (consolatoare) că nu-i vei da cărţii de capăt (fondul secret), nu-i vei descoperi întreaga reţea de semnificaţii. Şi, de aici, ambiţia dezlegării totale – improbabilă, mai curând imposibilă.”

MHS nu se sfieşte – pentru a fi cât mai „exact” în ceea ce priveşte esenţa povestirii – a se folosi de un moto de genul „Sunt lucruri de neînţeles, e bine să rămână pentru totdeauna aşa”. Volumul „Rătăcirile unui caligraf (Mircea Horia Simionescu în dialog cu Mihai Stan)” surprinde jocul cu memoria, cu istoria chiar, al unui prozator pasionat de ludic – o pierdere, o epuizare în amintire, o decodare a viselor dar şi a realităţilor din care este alcătuită opera lui MHS (o decodare, însă, incompletă, o referire poate doar la intenţii, o perspectivă auctorială, o reacţie a „prea-sătulului de literatură”, după cum se definea MHS într-un interviu acordat lui Cezar Paul Bădescu- v. „Adevărul”, 28.11.2007).

„Rătăcirile unui caligraf (Mircea Horia Simionescu în dialog cu Mihai Stan)”, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006