Misoginism feminin?

Reluăm, în această săptămână, pe Literomania – alături de prefața la antologia „Literatura la feminin” (coordonatoare: Adina Dinițoiu și Anastasia Staicu, Editura Seneca, 2021) – un fragment din confesiunea semnată de cunoscuta scriitoare Gabriela Adameșteanu, confesiune care deschide antologia de mai sus. (Literomania)

Eram la o lectură publică, în Berlin. Actrița citise, în traducerea lui Georg Aescht, „Visul emigrantului”, primul capitol din „Întâlnirea”, care de obicei emoționează. Dar atunci, în așteptarea comentariilor, se așternuse o tăcere cam lungă, până când, din ultimul rând, s-a ridicat un ascultător care m-a întrebat, sever:

„De ce scrieți despre bărbați, dacă sunteți femeie?”.

„Literatura este plină de personaje feminine create de bărbați!” i-am răspuns, iritată.

Am fost tentată să adaug că romancierii construiesc, de secole, din pur bovarism masculin, femei false. Dar n-am mai spus-o, fiindcă tot romancierii-bărbați, ca Tolstoi sau Flaubert, au creat și cele mai autentice personaje feminine.

Trăim închiși în experiența unui sex, a unei vârste, a unei familii, iar la celălalt ajungem (când ajungem) doar prin intuiție și empatie. Scriitorul lucrează cu ipoteze, imaginându-și personajele înlăuntrul său, utilizând, pe lângă propria experiență, confesiuni și observații acumulate spontan de-a lungul timpului.

Dar misterul creației nu-i stă nici lui la îndemână.

„Bărbații din proza dumneavoastră sînt despotici, neajutorați și egocentrici. Portretele feminine sunt pregnante, în disonanță cu absența tandreței în portretizările masculine. De unde provine acest misoginism feminin? Sunteți o feministă?” m-a întrebat o colegă, jurnalistă și prozatoare

„În proza mea, categoric nu!” i-am răspuns.

Din copilăria intoxicată cu realismul socialist, am o cronică idiosincrazie față de literatura aservită unei ideologii. M-am simțit protejată de autonomia esteticului și nu voi renunța la ea, chiar dacă literatura angajată a revenit la modă.

Ca jurnalistă m-au preocupat drepturile femeilor, dar ca prozatoare teoriile feministe m-au interesat la fel de puțin ca și conceptele lui Jung despre animus și anima.

Dar sunt femeile din cărțile mele privite cu tandrețe? De ce ar fi? N-am mai multă simpatie pentru femei decît pentru bărbați. Poate chiar dimpotrivă? Nu mi-am dorit să fiu băiat, așa cum presupune psihologia freudistă. Am fost însă foarte apropiată de tatăl meu și fascinată de performanța intelectuală a unora dintre frații lui, de solidaritatea lor masculină. Am crescut lângă un frate, am un fiu și un nepot (pe lângă nepoată), am ținut la prieteniile cu bărbații de vârsta mea și uneori chiar am fost dezamăgită că ei vedeau în mine doar femeia. Cunosc abuzurile masculine de putere, dar le intuiesc și fragilitățile. Pe de altă parte, știu și defectele femeilor – spiritul convențional-conservator, eclipsele de lealitate, competiția acerbă dintre ele, labilitatea etc. Dar în viața profesională și în familie m-a ajutat apropierea de femei inteligente, generoase și creative, de pildă cea a profesoarei de matematică Sanda Bădulescu, „mama mea adoptivă”, sau a scriitoarei Ioana Ieronim, cea mai bună prietenă a mea. Probabil trec cu mai multă dezinvoltură frontiera spre celălalt când e vorba de un personaj feminin, fiindcă fiziologia și psihologia femeii îmi sunt, prin forța lucrurilor, altfel cunoscute. Altminteri, n-am cum să fiu sigură ce simte, cum dorește altă femeie. Îmi tot pun întrebări, în timp ce înaintez cu precauție pe teritoriul, la început necunoscut, al fiecărui personaj – femeie, bărbat sau copil.

Dar și comentatorii romanelor Danei Dumitriu subliniau că personajele ei feminine erau mai puternice, mai „pozitive” decât cele masculine, pe care le dominau. Să fie o dorință de revanșă sau doar o perspectivă feminină, diferită de cea a romancierilor?

„S-a relevat,de asemenea, absența iubirii dintre personajele dumneavoastră. Și chiar absența afecțiunii autoarei față de ele. Este acesta efectul unei frustrări?” a continuat jurnalista, care în următorii ani se va afirma ca importantă prozatoare.

Întrebarea mi se pare azi cam acidă, dar atunci, purtată de elanul sincer al confesiunii, m-am grăbit să răspund:

„Nu cred că iubirea lipsește din cărțile mele, ci (sper că) lipsesc clișeele curente despre iubire. Dacă scrii proză, nu prea ai cum să eviți iubirea, dar eu am exercitat un control atent asupra paginilor scrise pe această temă, într-o tentativă continuă de desentimentalizare. Pe de altă parte, nu-i ușor să scrii despre lucrurile frumoase, despre fericire, mai ușor îți ies urâtul, răul întunecatul, neliniștea”.

Și am încheiat cu citatul absolvitor al lui Tolstoi: „Familiile fericite nu au istorie”.

Ca cititoare pasionată, observasem că dragostea autorului față de personaje le artificializa. Scriind, exercitasem asupra mea un control riguros, la fel ca un tată devotat, dar de modă veche, care nu-și permite să-și îmbrățișeze copiii (piesa asta o știam bine, de astfel de părinți fusesem crescută).

Uneori m-am întrebat dacă n-am greșit „dozajul” în cazul Vicăi Delcă, despre care critica și publicul susțin că ar fi cel mai reușit personaj al meu. Dar eu îl gândisem altfel.

Am fost de la început obsedată de aura tragică a destinului Vicăi, și poate am lungit, inconștient, cartea, de teama de sfârșitului ei, pentru mine devastator. Vocile personajelor, fiecare cu alte sonorități lingvistice, m-au purtat mai departe decât intenționsem. N-am putut controla nici teatralitatea care irupea din adâncuri neștiute, „un tipar” al prozei mele, pe care l-am descoperit în spectacolul Cătălinei Buzoianu și în „Cărțile omului dublu” a Ancăi Hațiegan.

Când am ajuns la epilogul „Dimineții…”, eram epuizată și l-am scris repede. A ieșit mai scurt decât intenționasem, aveam să pățesc la fel și cu finalul „Fontanei di Trevi”.

După apariția „Dimineții pierdute”, complimentele unor joviali, ludici etc. care îmi reproduceau, râzând, frazele incorecte ale Vicăi mă crispau. Pentru ei, era un personaj comic, de tip caragialian, menit să stârnească râsul; mi-i amintesc și pe subtilii colegi de breaslă pentru care la asta se rezuma cartea.

Departe de mine să fi avut intenția să-i dau o replică lui Caragiale, așa cum au crezut unii critici. N-am făcut altceva decât să-mi las personajele să vorbească firesc, descoperisem că aveam „ureche”. Mă exaspera limba de lemn, omniprezentă, și mă iritau dialogurile artificiale din romanele timpului.

Cronica lui N. Manolescu („Lumea în două zile”, „România literară”, 24 mai 1984), care punea, implicit, „Dimineață pierdută” alături de romanul, mult admirat (inclusiv de mine), al lui George Bălăiță, m-a făcut să trec peste disprețul afișat față de personajul meu („mediocritatea calculată a ridicolei Vica”). Monologul ei final, căruia Tamara Buciuceanu, sub bagheta Cătălinei, avea să-i redea amplitudinea tragică, el l-a citat doar ca mostră de argou muntenesc.

Peste un an, într-un articol din „Viața Românească”, Valeriu Cristea încearcă „reabilitarea” Vicăi:

„Totuși înțelepciunea nu-i lipsește, nu e deloc proastă… Toată viața a muncit și toată viața a fost o femeie onestă; în ciuda limbajului ei prea direct, n-a călcat niciodată strîmb. E capabilă de sentimente profunde și puternice… Nepăsarea ei față de alții se împletește, când e cazul, cu o sinceră compasiune, iar practicismul ei tenace, colorat cu un inepuizabil optimism, nu exclude o sensibilitate care se dezvăluie uneori surprinzător. Orfană de mamă la 11 ani, Vica se simte orfană și la bătrânețe. O simplă mahalagioaică, biata madam Delcă e înzestrată de autoare cu o umanitate în care până la urmă ne recunoaștem. Madam Delcă suntem noi… noi, toți oamenii, cu defecte și calități”.

Iar peste douăzeci de ani, când „Dimineața…” se va publica în Franța, Alain Paruit are s-o vadă pe Vica așa cum o gândisem inițial. Tradusese peste 80 de cărți din literatura română, și era foarte selectiv. Om de stânga, Alain o compătimea pe Vica pentru viața ei chinuită, începând din copilărie, și îi gusta replicile. Uneori, mă suna să-mi vorbească despre ea, și mi-a spus că în toată lumea, inclusiv în Japonia, există prototipuri ale ei.

Poate din cauză că traducerile, „netezind” într-o anumită măsură vorbirea Vicăi, au luminat altfel personajul, dar și fiindcă în țările occidentale există o abordare mai respectuoasă, mai plină de compasiune față de omul simplu, cronicile străine mi-au „recuperat” într-o anume măsură proiectul inițial de personaj.

În aceste aproape patru decenii câte au trecut de la apariția „Dimineții pierdute”, au fost multe alte lecturi, mai generoase și mai nuanțate ale Vicăi. Una dintre cele mai recente îi face dreptate într-un mod pe care nu-l întrevăzusem: „epopeea ei (a Vicăi) este emblematică pentru destinul omului simplu, răzbătător, în lupta cu valurile unei istorii tumultuoase” (Gabriela Gheorghișor, „Epopeea Vica”, „Ramuri” nr. 8, 2020).

Poate, totuși, personajul nu „mi-a scăpat din mână”, chiar dacă atât de des este receptat într-un spirit ludic, chiar „bășcălios”?

Fragment din confesiunea apărută în volumul „Literatura la feminin (o antologie)”, coord. Adina Dinițoiu și Anastasia Staicu, Editura Seneca, București, 2021