Moni Stănilă: „Cred că romanele lui Faulkner mi-au remodelat imaginația”

Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ scriitori români contemporani, anchetă inspirată de cea pe care „The Guardian” a găzduit-o până în 2021, numită „Books that made me”, care, la rândul ei, a fost inspirată probabil de ancheta apărută inițial în „The New York Times Book Review”, în 1984. În acest număr, a răspuns pentru cititorii Literomaniei scriitoarea Moni Stănilă. (Literomania)

1. Ce citiți în aceste zile?

Un manuscris pentru Editura Prut, la care lucrez, îl am acum lângă mine.

2. Care este cartea care v-a schimbat viața?

Biblia.

3. Ce carte v-a influențat cel mai mult?

Aici e un răspuns mai amplu. În copilărie, trilogia cu mușchetari a lui Dumas. Apoi lucrurile s-au schimbat. Sunt influențe diferite. De exemplu, deși nu aș spune că Umberto Eco e scriitorul meu preferat (chiar dacă îmi place foarte mult!), dar fiecare carte a lui îmi face o poftă nebună de scris. Apoi sunt foarte multe cărți care m-au convins că literatura e mai mult despre cum decât despre ce. Cred că romanele lui Faulkner mi-au remodelat imaginația, în special „Pogoară-te, Moise”.

4. Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.

Sunt destul de multe, atât de autori străini, cât și de autori români. Apoi sunt și cărți din care citesc doar câteva pagini și mă enervez pe modul în care sunt scrise. Acolo nici măcar nu depun efort. Renunț după zece pagini. Nu vreau să dau titluri, fiindcă fiecare autor are cititorii lui, de ce aș influența eu cu o listă opinia altora?

5. Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.

Cred că sunt două cărți pe care le-am dăruit cel mai des: „Rashōmon” de Ryūnosuke Akutagawa și „Anabasis” de Bogdan-Alexandru Stănescu.

6. Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?

Multe! Deși supraevaluarea e o boală mai recentă. Dar aici mai e un aspect. Vorbim despre cărți pompate, cu slabă valoare literară, sau vorbim chiar de literatură? Fiindcă în al doilea caz, Salinger mi se pare genial în celelalte cărți, nu în „De veghe în lanul de secară”, care e supraevaluată în raport cu celelalte cărți ale lui. Chiar dacă o dăruiesc cu drag adolescenților, „Lanul…” mi se pare potrivită pentru adolescenți, ca să le arăți că literatura poate fi și altfel. Însă eu, ca cititor, am încremenit de uimire în fața celorlalte cărți. Altfel, dacă ne întoarcem la primul caz, pentru mine autori ca Paulo Coelho nu joacă în liga profesionistă, ci la amatori. În literatura română aproape că e mai complicat, pentru că nu vorbim doar de criterii estetice sau de numărul de cititori, vorbim și de multă literatură scrisă sub cenzură. Să spun doar atât, că Mihail Sadoveanu nu mi se pare singura variantă pentru a preda romanul la clasa a VIII-a.

7. Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?

Aici sunt și mai complicate lucrurile. Să luăm „Alexis Zorba” a lui Kazantzakis. Are cititori până astăzi. E iubit, dar a fost evaluat corect? Apare în vreo listă cu romanele esențiale? L-ar compara cineva cu Hemingway sau cu un alt mare scriitor? Eu da. Alexis Zorba, ca personaj, se poate bate cu Don Quijote sau cu prințul Mîșkin. La fel e și „Pedro Paramo” de Juan Rulfo. E trist că Rulfo nu e la fel de vizibil ca alți autori ai realismului magic, mai ales că lucrurile au pornit de la el. Dacă ne referim la literatura română, au fost foarte mulți scriitori subevaluați, dar care – din fericire – au fost recuperați în ultimele decenii: „Craii de curte veche” de Mateiu Caragiale. Și multe alte cărți ale unor autori minunați, cum e și Max Blecher. Dar recuperați cu succes. Sigur, sunt și excepții, autori foarte buni care încă nu au fost recuperați.

8. Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.

Sunt mai multe: „Toba de tinichea” a lui Grass, „Pogoară-te, Moise” de Faulkner, toate cărțile lui Cristi Popescu, „Ieudul fără ieșire” – Ioan Es. Pop; „Rădăcina de bucsau” – O. Nimigean; „Lucrări în verde” – Simona Popescu, „Parohia” – Dan Coman și multe altele.

9. Ce carte ați recitit cel mai des?

Biblia.

Moni Stănilă s-a născut în Tomești, județul Timiș, în 1978. A studiat teologie ortodoxă la Timișoara și Sibiu. Din 2010 trăiește la Chișinău și conduce împreună cu Alexandru Vakulovski cenaclul literar „Republica“ al Bibliotecii Municipale. A publicat jurnalul de convertire „Iconostas” (Graphe, 2007), volumele de poezie: „Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei” (Ninpress-Charmides, 2009), „Sagarmatha” (Tracus Arte, 2012), „Colonia fabricii” (Cartea Românească, 2015), „O lume din evantaie, pe care să nu o împarți cu nimeni” (Charmides, 2017), „Ale noastre dintru ale noastre” (Casa de editură Max Blecher, 2020) și romanele:„ Al 4-lea” (Tracus Arte, 2013, reeditată în 2024, la Editura Polirom), „Războiul solomonarilor” (Polirom, 2018), „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare” (Polirom, 2019) și „Țipă cât poți” (Polirom, 2020). În 2022, a publicat la Editura Nemira, în colecția „Vorpal”, coordonată de Svetlana Cârstean, volumul de poeme „Ofsaid”. O parte dintre poemele sale au fost traduse în franceză, germană, engleză, suedeză, spaniolă, bulgară, maghiară, lituaniană, rusă, azeră, catalană, turcă.