O lume stranie

Pare că aleg calea ocolită sau chiar inversă, spun asta pentru că am citit cu mult înainte „The Island of Missing Trees”, cea mai recentă carte a lui Shafak, şi acum am ajuns la „10 minute şi 38 de secunde în lumea asta stranie”, care tocmai a fost tradusă în română. Nu o să fac vreo comparaţie, o să recunosc doar că o prefer pe prima adusă în discuţie, dar asta nu înseamnă nimic totuşi, pentru că orice volum al scriitoarei turce – care se bucură de maximă popularitate pe Instagram şi la orice festival de literatură – are ceva delicios, mai ales că nu există carte de-a ei din care să nu învăţ câte o reţetă sau meniu complet.

Îmi amintesc un răspuns dintr-un interviu cu Elif Shafak – a fost întrebată chiar aşa, de ce crede că are atâta succes? Eu aş fi vorbit poate despre accesibilitatea textelor sau despre limbajul simplu sau aromele orientale sau farmecul locurilor, dar scriitoarea a dezvăluit secretul ei şi eu îl dezvălui acum: alege câte un tabu şi îl aprofundează cât poate, îl priveşte din toate unghiurile, s-ar putea zice.

Dacă există un punct comun între toate cărţile ei, acela nu este Turcia, cum ar fi cineva tentat să afirme – uneori acţiunea nici nu se petrece în Turcia, cum este în „The Island of Missing Trees”, de exemplu –, ci este personajul feminin tânăr: întotdeauna există o tânără (adolescentă chiar) care se revoltă, care vrea alt destin, care întoarce spatele normelor, tradiţiei,familiei, care uneori reuşeşte şi alteori nu prea (ca în cartea despre care vorbesc de data asta), dar este elementul care rupe firul ce uneşte generaţie după generaţie, este vocea care spune nu, este figura care are curajul să nu fie ca restul.

Ce are original romanul „10 minute şi 38 de secunde în lumea asta stranie”? Tocmai acest timp, puţin mai mult de 10 minute, cât creierul încă funcţionează deşi Leila Tequila – personajul principal – deja nu mai este. Un răstimp care-i aduce aminte fie atingeri, fie mirosuri: sobă pe lemne, fie gusturi: cel de lămâie şi de zahăr, de cafea cu cardamon, de pepene verde, de tocăniţă picantă de capră, de pământ – uscat, cretos, amar, de ciocolată, de midii pane, de tort de nuntă, şi de aici avem acces la întreaga ei viaţă, este artificiul găsit de scriitoare ca să ne introducă în lumea prostituatei care a avut o copilărie comună până la un punct, când destinul ei a luat altă direcţie.

Cum ne aşteptam, poate, Shafak vrea să vorbească nu doar despre problema prostituţiei în Turcia, nu doar despre condiţia femeii, dar şi despre abuz, care uneori începe din familie, despre aparenţele care trebuie păstrate, prietenie, comunism, ipocrizie. Niciodată nu renunţă autoarea la subiectele foarte actuale, de aceea apar personaje ca Nalan Nostalgia, care a fost bărbat şi acum e femeie, de exemplu.

Numele personajului central, Leila (iniţial Leyla) are o explicaţie foarte poetică, puţin amuzantă: „când bărbaţii o întrebau – şi se întâmpla destul de des – de ce insistă să-şi scrie numele Leila şi dacă prin asta încearcă să pară mai occidentală sau mai exotică, ea râdea şi le răspundea că într-o zi fusese la bazar şi dăduse y-ul din yokluk (absenţă) pe i-ul din imar (fericire, prosperitate), atâta tot.”

În afară de începuturile capitolelor, cu câte un gust care duce la o schimbare în viaţa Leilei, o altă particularitate este prezentarea celor cinci prieteni ai ei: Nalan Nostalgia, Sinan Sabotaj, Zaynab122, Jameelah, Humeyra. Unul, cum am spus, este transsexual, unul este prietenul ei din copilărie, cel care îi dăruieşte un cerc Hula Hoop, ca în reviste, una este femeia de serviciu de la bordel, cea care îi ghiceşte în cafea că o să se mărite în curând, una este cântăreaţa întâlnită întâmplător într-o seară când amândouă decid să salveze o pisică, alta este prostituată şi ea, dar împleteşte brăţări, alta şi-a abandonat soţul pentru a avea o nouă şansă.

Leila îşi pierde inocenţa într-o vară, în familie, fără ca nimeni s-o poată ajuta: „Femeile găteau mesele, măturau podelele, spălau vasele; bărbaţii jucau cărţi, table, domino; iar copiii alergau prin preajmă, nesupravegheaţi, aruncând unii în alţii cu scaieţi care se prindeau de orice (…) O casă de vacanţă la mare. Leila avea şase ani; unchiul ei avea patruzeci şi trei.”

Shafak este o luptătoare pentru drepturile omului, iar aici vorbeşte despre ceva comun în multe ţări, despre fetele abuzate de rude şi despre cum tot ele sunt considerate vinovate, despre cum totul trebuie rezolvat în familie, despre trauma pe care o duc ele mai departe şi efectele asupra vieţii lor. Leila vrea să fugă de trecut şi de familia care n-a putut s-o protejeze, dar Istanbulul nu-i oferă decât acelaşi lucru, la o scară mai mare.

Totuşi există şi frumosul în mijlocul vieţii din bordel: aici îşi găseşte Leila dragostea – pe D/Ali, care este comunist, dar și pictor, şi el este cel care o salvează, exact ca în poveste, din întunericul existenţei ei de până atunci, chiar dacă fericirea lor nu durează: „Lumea nu mai e aceeaşi pentru cine s-a îndrăgostit, pentru cine se află chiar în centrul ei; din clipa aia nu poate decât să se învârtă din ce în ce mai repede.”

Iubitul ei are planuri pentru toate femeile ca ea, chiar daca n-o să le ducă la îndeplinire: „O să închidem toate bordelurile şi o să curăţăm cartierele roşii. O să fie transformate în fabrici. Prostituatele şi femeile care fac trotuarul o să devină muncitoare în fabrică – sau ţărănci.”

Cartea are trei părți: Mintea, Corpul şi Sufletul, şi interesant este că paginile alocate sufletului sunt cele mai puţine, ca şi cum deja s-ar fi epuizat tot ce se putea spune despre Leila. După zeci de pagini în care practic ea nu mai există, ci îi vedem doar pe cei cinci prieteni cum încearcă să facă ce-şi imaginează ei că trebuie şi dau fără să vrea chiar o notă comică/ridicolă în toată tragedia, Leila apare din nou, de fapt doar sufletul ei: „Leila se temu că ar putea ateriza în capul vreunui pescar singuratic, ieşit pe mare în barca lui cu vâsle. Sau al unui marinar chinuit de dorul de casă care admira priveliştea în timp ce vaporul lui trecea pe sub pod. (…) se simţea uşoară. Se simţea mulţumită.”

Dacă e să am curajul să spun exact cum apreciez eu cartea lui Shafak, pot să recunosc că prima parte, cea a Minţii, mi se pare mai atent scrisă, poate şi pentru că sunt expuse toate elementele vieţii Leilei, poate şi pentru că e vorba de o fată obligată să se transforme în femeie mult prea devreme, poate şi pentru că deşi este prezentată lumea prostituţiei, există totuşi o urmă de speranţă.

Dar vestea bună este că atunci când va fi publicată şi în România „The Island of Missing Trees” cititorii vor avea o mare bucurie.

Elif Shafak, „10 minute şi 38 de secunde în lumea asta stranie”, traducere din limba engleză și note de Ada Tanasă, Editura Polirom, 2022