Începutul sfârșitului

Pentru Oscar Wilde, anul 1895 are o semnificație aparte. Reprezintă, altfel spus, începutul sfârșitului. Relația homosexuală a lui Wilde cu mai tânărul Alfred, fiul lui John Douglas, marchiz de Queensberry, a declanșat un scandal imens, care a ținut multă vreme prima pagină a publicațiilor de gen ale perioadei.

…și nimic nu displace mai mult lumii din acea categorie decât omul care se mișcă în arena liniștită a recei lor prostii și le tulbură siesta. A fi forțat să cugeți, a fi obligat să râzi, a-ți instrui mintea cu atâtea lucruri. Nu! Nu! Nu! La o parte!

Robert H. Sherard

Cum surprinde, însă, acest episod Robert H. Sherard, în „Viața lui Oscar Wilde”? Pentru că volumul a apărut în 1906, toate datele legate de acest caz erau încă destul de sensibile, iar familia marchizului de Queensberry și-a apărat, de-a lungul timpului, cât a putut de bine imaginea prin dezvăluirea a cât mai puține informații, dar și prin încercarea de a se detașa de acest eveniment. Prin urmare, informațiile din cartea lui Sherard legate de procesul din 1895 sunt puține și nu întotdeauna exacte, atenția autorului concentrându-se mai degrabă pe starea de spirit a lui Oscar Wilde, deoarece „atitudinea omului acuzat este orcum (sic!) de un interes psihologic”:

„Cazul Marchizei (sic!) de Queensberry a început la Old Bailey în prima săptămână a lui aprilie. Oscar Wilde, jeluitorul, s-a dus la proces într-o trăsură cu doi cai și cu servitori în livrea. Psichopatia era în acea clipă pornită spre megalomanie și spre ceea ce prevestește ea. Aroganța lui a fost superbă, și din izvoarele ei a scos minunata energie și activitatea mintală cu care a înfruntat interogatoriul…”

Cu toate astea, aroganța nu l-a ajutat prea mult pe Wilde, care a fost sfătuit să părăsească țara. A refuzat. Va fi arestat pe 5 aprilie.

„Îndată s-au luat măsuri de arestare a acuzatului, însă s-a trăgănit lucrul cu sau fără intenție, așa încât mandatul nu s-a executat decât seara târziu. Oscar Wilde și-a petrecut acea după prânz într-o cameră a unui hotel fumând, bând wisky și soda, și citind când Yellow Book, când ziare de seară. El nu arăta nici descurajare, nici tremurare când intrară polițiștii în cameră, și scoborând din trăsură la Scotland Yard avu o curtenitoare discuție cu unul dintre detectivi asupra plății birjarului. Inconștiența manifestată n-ar fi decepționat pe un patolog mintal nicio clipă asupra stării spiritului său și asupra nerăspunderii ce urma.”

Oscar Wilde este reținut pentru nouăsprezece zile la închisoarea Halloway. Va fi eliberat pe cauțiune până la procesul următor, cauțiunea de 2500 de lire sterline fiind plătită „de un tânăr nobil, care-l cunoștea prea puțin pe prizonier, și care și-a pus întreaga avere la dispoziția lui pentru a-i procura bani”. I s-a rezervat câteva camere la un hotel, însă va fi dat afară din acel hotel. La fel se va întâmpla și în celelalte hoteluri în care Wilde a încercat să-și găsească adăpost. Hotelierii au fost amenițați de un grup de inși că vor fi vandalizați în cazul în care îl vor adăposti pe scriitor. În cele din urmă, fugarul va găsi un refugiu în casa fratelui său, Willy Wilde: „Târziu, după miezul nopții, fratele său Willy auzi o bătaie în ușa casei din Oakley Street. Când a deschis ușa, Oscar Wilde, palid ca moartea, cu părul vâlvoi, prăpădit, șovăind, și căzând pe un scaun, strigă: «Willy, dă-mi un adăpost, altfel mor în stradă».”

Închei acest episod din serialul dedicat lui Oscar Wilde, cu câteva rânduri ale lui Robert H. Sherard legate de adevăratele motive – cel puțin așa consideră biograful nostru – pentru care Wilde ajunsese în situația dezastruoasă din 1895:

„Cauzele contribuitoare au fost destestarea pe care societatea o aruncase asupra scriitorului care-și exprimase fără milă nebuniile, pretențiile și vițiile lui; mult încercata răzbunare a Calviniștilor cărora Wilde le dăduse lovitura de moarte prin îndrăzneala lui de a propovădui că viața este un lucru foarte bun, că lumea e plină de plăceri, și că omul care s-a bucurat de toate bunătățile permise de existența omenească a trăit foarte înțelepțește; dușmănia personală a multora, ațâțată de diferite motive, niciunul cinstit, niciunul de valoare, dar toate omenești. Printre nepăsători satisfacția față de scoaterea din societate a poetului era înrudită cu aceea pe care bufnița despre care vorbește Graz în elegia sa a simțit-o când tânguirile ei la lună au fost ascultate, și cauza lor a fost înlăturată. Într-o mare parte din englezimea noastră e mult din firea posomorâtei bufnițe, și nimic nu displace mai mult lumii din acea categorie decât omul care se mișcă în arena liniștită a recei lor prostii și le tulbură siesta. A fi forțat să cugeți, a fi obligat să râzi, a-ți instrui mintea cu atâtea lucruri. Nu! Nu! Nu! La o parte! În clasele oficiale, autoritățile judiciare și polițienești, sentimentul în contra lui a fost extrem de intens, provocând ancheta. Un funcționar de la Home Office zicea pe vremea aceea: «Sunt în registrele de la Scotland Yard peste 20 000 de persoane aparținând celor mai bune clase, cari sunt supravegheate de poliție, dar care sunt lăsate în pace pentru că nu provoacă ele însăși (sic!) cercetări.»”

Robert H. Sherard, „Viața lui Oscar Wilde”, traducere din englezește cu învoirea autorului de N.M.-Nigrim, Editura Librăriei Alexandru Stănciulescu, București, 1915, 256 p.

Foto: Oscar Wilde și Lord Alfred Douglas în Oxford (1893). Credit foto: Hulton Archive/Getty Images