Păianjenul de argint

Doar nu degeaba îl plătisem pe mexicanul cu scorpion, mi-am zis peste ani, când, nevenindu-i să creadă, comandantul Stuart McAllister mă întreba, repetat, dacă sunt sigur că jivina pe care o descoperisem într-unul din hambarele containierului era scorpion. Se pare că abia când i-am confirmat cu voce răstită am fost convingător, și a trimis la locul cu pricina echipa de „asasini”. Operam pentru prima oară în Mauricius și nava se umpluse de gâze și insecte ciudate, șoareci roșcați și păianjeni de forme și culori diferite, recoltă pe care aveam s-o împrospătăm la fiecare escală pe care o făceam în insulă, în drumul lui „Maersk Brooklyn” de la Hong Kong la Durban.

Într-o zi, cu prilejul inspecțiilor matinale la containerele frigorifice, am rămas încremenit lângă scară, pe una din platformele ce se desprindeau din ea, într-un bord și în celălalt, unde erau plasate agregatele containerelor. Din colțul unei lămpi fluorescente, și până la o grindă situată cam la un metru, se întindea o plasă de păianjen de-o mărime și frumusețe ireale. Era toată din fir de argint, o broderie minuțioasă și fină, cum nu mai văzusem vreodată. Din centrul ei pândea, somnoros, un păianjen uriaș, negru ca antracitul, a cărui parte dorsală sclipea în lumina lămpii ca un taler teresian. Probabil că imaginea care îmi tăiase respirația, poate starea de absorbită admirație și devoțiune față de Artistul Suprem mă împinseseră cu un pas înapoi, ca să pot cuprinde splendoarea și din alt unghi, și să mă pot prăbuși în voie, în lungul scării, până la platforma de jos a hambarului. Acolo am ajuns, pe ultima treaptă, după o cădere de șapte-opt metri, trezit ca dintr-un vis, senin și împăcat, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi, până la Durban, mi-am vizitat zilnic „prietenul”, spunându-mi, de fiecare dată, că cel ce fusese în stare să plăsmuiască o asemenea operă nu-l putea pierde pe cel ce i-o admira. Nu mi-a fost greu nici atunci, cum nu mi-e greu nici acum să-mi închipui ce s-a întâmplat în port, când au năvălit în hambare docherii cu ciocanele și răngile lor, fără să-și poată imagina că plasa de argint, distrusă în câteva secunde, era sortită să trăiască ani de zile, dincolo de mintea lor, în mintea altcuiva.

P.S. Mi-am amintit deunăzi de acest episod, găsind printre hârtii un mesaj de la un prieten căruia îi povestisem, pesemne, întâmplarea: „Înțeleg că ar trebui să-l parafrazăm pe Proust; nu numai Laissons les jolies femmes aux hommes sans imagination, ci și Laissons les jolies îles aux hommes sans imagination”.

FOTO: Wayne Dixon, Just like diamonds…

(sursa: http://photographyblogger.net/12-beautiful-spider-web-photos/)