Poeme

Vă propunem mai jos câteva poeme semnate de Alexandra Ioneta Iordache, studentă la Engleză-Franceză, la Universitatea din Ploiești. (Literomania)

Luminile aprinse de sărbători adună oamenii
Deși nu se-ntâmplă nimic ei merg,
se împrăștie, se adună, se îmbulzesc.
De la înalţimea tălpii groase a ghetelor mele
îi privesc de sus,
dar minciunile din C. C. C. trebuie să înceteze când
mă așez pe o bancă și imaginea de ansamblu se diluează.
O stare care mă duce cu gândul la o operație pe cord deschis,
cu inima oprită și drenată de sânge.
Frigul din mâini și picioare mă face să mă simt
un fel de extremitate poroasă a băncii
sau hârtie sugativă numai bună pentru fiecare zgomot
care avea să păteze cu microbul sărbătorilor,
sau lacrimile de bucurie ale copiilor puși
sau aduși în fața strategiilor de amorțire.
„Circ și pâine”, îmi zic,
dar nu aș vrea să mă ridic curând.
Între mine și spătar există acum o relație medic-pacient:
ceva incoerent, dar țeapăn și totodată abraziv,
ceva la care nu se așteaptă cei care trec,
buclucul în care mă bag singur dacă aleg să privesc lumea de jos…
nimic frumos
nimic bun.
Totuși am absorbit tot din călimara
plină ochi cu luminițe de Crăciun,
vărsată din neatenție de un chirurg nebun.

*

Iau singur micul dejun,
așa că înfulec mergând prin sufragerie
să mă urmărească umbra flămândă.
Este slabă, dar avem același ritm
Ne lipim tălpile și împărțim o felie de pâine.
Aș fi vrut să stăm la masă,
dar s-a ars becul din bucătărie…
Amară joaca de a șopti
„Să-ți fie de bine…!”
mă face să mă dau bătut,
să trec direct la masa de prânz cu oglinda;
la final o aburesc cu un sărut,
de obicei mă privește urât
și tace.
Dacă umbra s-ar desprinde de mine,
eu aș rămâne stafie
făcând vizite oamenilor singuri
când dimineața le este pustie.
Mă văd deja lipind de vârful degetelor
firimiturile din farfurie
și trăncănind despre nimicuri,
fără să m-audă nimeni.

*

Am ceață-n buzunare, dragă…
Înfige-ți degetele să o tragi afară;
între ochii mei și ai tăi va fi seară
ca și cum memoria ne lasă brusc
ne abandonează la marginea speranței,
stânca asta alunecoasă,
pe care am călcat noi des în papuci.
Îmi spun, are sens căderea?
Ghidează-ți pașii după clinchetul gleznelor mele
și o să cădem de zece ori mai lung
mai violent;
dar salvăm secunde din viață…
Mai bine ajungem în caravana cu regrete
unde o butelie așteaptă o scânteie
iar noi am pune sub limbă
gămălia fiecărui băț de chibrit
până ce lemnul prinde gustul nostru.
Mi-e frig aici, îți zic,
fă un foc!
Mi-e dor de transparență,
nu trebuie decât să-mi iei mâna.