Poezia lui Ştefan Ioanid, între real şi virtualitate

„A pătrunde adânc într-o realitate sau într-un mod posibil al unei realităţi şi a simţi cum ceea ce într-o primă instanţă părea absurdul cel mai cumplit ajunge să capete sens, să se înlănţuie cu alte forme, absurde sau nu, până când din ţesutul divergent (în raport cu desenul stereotip al fiecărei zile) se iveşte şi se conturează un desen coerent care numai printr-o comparaţie îndrăzneaţă cu celălalt ar părea nesăbuit sau delirant sau de neînţeles.”

Julio Cortázar, „Şotron”

De o timiditate copleșitoare, dacă o pot numi așa, poetul Ștefan Ioanid, născut la Brașov, în 1949, a plecat dintre noi în 2009 cu aceeași discreție cu care a trăit și a scris. În volumele sale de poezie, puține la număr („Cuvântul unic” – Albatros,1976, „Mersul pe ape” – Albatros,1980, „Al doilea vis în Pădurea de Cedri” – Cartea Românească, 1986, „Prolegomenele morţii” – Cartea Românească, 1998, „Jurnal cu Anselmus” – Paideia, 2005), Ştefan Ioanid încearcă o pătrundere dinspre real în posibil, în virtual, în ceea ce este opus „realizatului”, iar ultimul său volum de poeme, „Subteranele Fundaţiei” (Paideia, Bucureşti, 2008), este probabil cel mai bun exemplu. Aş spune că poezia lui Ştefan Ioanid ar putea fi considerată, în ciuda aspectului ei diaristic (în mare parte titlurile poemelor sunt înlocuite de date calendaristice, fiind astfel întărită senzaţia de notaţie zilnică, de datare, de jurnal), o sfidare a vieții de zi cu zi ca formă a unei realități inconturnabile, fixe.

Cititorului i se propun poeme constând din notaţii scurte, laconice, menite a reda în primul rând uimirea în faţa revelaţiei virtualităţii: „După multe zile/ astăzi am ieşit/ pe terasă, erau acolo/ multe constelaţii umede/ care nu se născuseră încă” („11 ianuarie”). Această virtualitate, această coexistenţă a împlinirilor posibile, defineşte în cele din urmă şi fiinţa umană, dar nu în sensul împlinirii, cum s-ar putea crede, ci în cel al ratării, al eşecului: „orice om este/ până la urmă o virtualitate ratată/ aşadar o fiinţă plină/ de viitoruri defuncte” („Scrisoarea fiicei mele Ralu către oceanologul Peter din Elveţia lângă Leman”). O falsă viziune sumbră, aş spune, deoarece, pentru instanţa poetică, virtualitatea, chiar şi cea eşuată, are o mai mare importanţă decât existenţa ca atare, decât, altfel zis, actualizarea unei posibilităţi. Virtualitatea reprezintă miracolul adevărat, nu împlinirea.

Poezia lui Ştefan Ioanid este calmă (însă apele liniştite sunt adânci), confesivă, întrebătoare, constatatoare, este o poezie a căutării dincolo de aparenţe într-un univers genuin al posibilităţilor, un univers trăitor în posibilele şi concomitentele sale împliniri.

Volumul „Subteranele Fundaţiei” se deschide cu o scurtă precizare: „Pentru cine nu a citit ultimele două cărţi ale mele (1), precizez că Anselmus s-a născut în Aosta, în 1033, şi a fost Arhiepiscop benedectin de Canterbury. Erasmen şi Claudiu există şi acum. Locuiesc în Kronstadt. Primul pe strada Castelului, al doilea pe Warthe. Nu i-am văzut de şapte ani. Hans Eckart Schlandt chiar a fost organistul Bisericii Negre. Betiana este soţia mea. Pe Esme nu am cunoscut-o niciodată. Iar la Fundaţie, unde am fost arhivar aproape 15 ani, merg o singură dată pe an, ca să celebrez înflorirea vişinilor sălbatici de lângă abaţia Sacre Coeur”. Personaje reale convieţuiesc, iată, cu personaje imaginare sau istorice, posibilitate împlinită prin cuvânt. Uneori, conform mărturisirilor instanţei poetice, Anselmus este confundat cu Erasmen („De la un timp Anselmus/ am început să te confund/ cu mai vechiul meu prieten Erasmen”, „19 februarie”), dar asta numai pentru că în lumea posibilităților distincțiile de orice fel sunt irelevante.

Entităţi reale și ficționale sunt aduse împreună prin cuvinte, datorită cuvintelor. Dacă Erasmen este doar menţionat, Anselmus reprezintă instanţa căreia eul poetic îi mărturiseşte idealuri („Ştiu de mult Anselmus/ că perfecţiunea este/ înfricoşătoare şi totuşi/ mi-am dorit întotdeauna/ să scriu poemul perfect// poemul dintr-un singur cuvânt”, „10 ianuarie”), impresii („Nu ştiu de ce Anselmus/ am impresia că mă repet/ că rescriu mereu aceeaşi poezie// pe care demult am uitat-o”, „17 ianuarie”), constatări („Dimineaţa i-am cumpărat Betianei/ primele frezii galbene/ freziile galbene şi liliacul alb/ în ianuarie/ mi-au plăcut cel mai mult/ mai ales când afară ninge/ ca atunci în Braşov, Anselmus/ când tatăl meu nu murise încă”, „15 ianuarie”). Anselmus are un rol pasiv, de ascultător, și poate chiar din acest motiv poetul a ales un personaj ecleziastic. Dar Anselmus nu este, trebuie spus, decât una dintre măştile asumate de către poet într-un joc al mărturisirilor.

Ştefan Ioanid lucrează cu concepte senzitive, cu lucrurile în starea lor cea mai pură, tinzând, printr-o eterizare treptată, la esenţe: „Cea mai mistică/ parte a omului/ era carnea// ea tindea mereu să nu mai fie” („22 martie”) sau „Mă repet: sunt elitist/ descriu poezia/ ca pe un obiect spiritual// ca pe o monadă senzitivă” („24 martie”). Poemul, în acest caz, devine pur și simplu o transcriere a irepetabilului, a efemerului, act al unei revelaţii: „În seara aceasta afară/ era un cer foarte clar/ şi foarte uman// se vede că cineva/ locuieşte acolo” („2 aprilie”).

Ca simplitate a exprimării trăirilor, a acelor mici revelații de zi cu zi, lirica lui Ştefan Ioanid tinde către haiku. Dar să nu ne lăsăm păcăliţi, avem de-a face cu o lirică densă, bogată, în a cărei aparentă simplitate pot fi descoperite trimiteri culturale vaste, mai ales de ordin filozofic (poetul este un absolvent al Facultăţii de Filozofie din Bucureşti). Poezia lui Ştefan Ioanid este calmă (însă apele liniştite sunt adânci), confesivă, întrebătoare, constatatoare, este o poezie a căutării dincolo de aparenţe într-un univers genuin al posibilităţilor, un univers trăitor în posibilele şi concomitentele sale împliniri.

(1) „Prolegomenele morţii” şi „Jurnal cu Anselmus”

Ștefan Ioanid, „Subteranele Fundației”, Editura Paideia, București, 2008

Cronică publicată într-o primă formă în revista „Poesis”, Nr. 224-225-226-227, Anul XX, 2009