Revenirea la imaginar

Debutat în 2016 cu romanul Cazemata, care a obţinut Premiul pentru debut al revistei Observator cultural (alături de volumul de povestiri Pascal desenează corăbii, semnat de Radu Niciporuc), Tudor Ganea (n. 1983, de formaţie arhitect) este un tânăr prozator de talent, care a avut şansa de a fi foarte bine primit de lumea literară autohtonă. Absolvent de cursuri de creative writing – unde a deprins manevrarea abilă a tehnicilor, perspectivelor literare, a registrelor lingvistice etc. –, Tudor Ganea dă dovadă, însă, de acel talent propriu care se află dincolo de competenţele literare ce se pot învăţa. El a revenit, la scurtă vreme după volumul de debut, cu un al doilea roman, Miere (apărut în aceeaşi colecţie, „Ego. Proză”, a Editurii Polirom), ce probează talentul tânărului prozator, şi, aş spune, o anumită poftă de scris, vizibilă în aglomerarea febrilă a scenelor imaginate.

Şi fiindcă am scris acest cuvânt, trebuie spus că Tudor Ganea marchează în proza tânără şi o revenire la imaginar şi la fantastic, deplasând mai încolo privirea scriitorului, care se fixa obsesiv asupra cotidianului (în proza realist-minimalistă).

Miere e un roman de dimensiuni reduse (200 de pagini), dar foarte concentrate – are, parafrazând titlul, efectul unei linguri mari de miere, ca o doză halucinogenă (şi terapeutică, se va vedea), în urma căreia realitatea se dilată şi capătă contururi fantastice, imaginare. Tudor Ganea ştie să manevreze, cum spuneam, tehnicile literare, aşa încât secvenţele realiste pregătesc întotdeauna inserţiile de fantastic, scenele rurale – satul contemporan – se îmbină cu cele urbane, replicile orale, nervoase, bine surprinse de urechea prozatorului, se întâlnesc cu descripţiile opulente, lăsate în voia imaginaţiei. Aş spune că Miere e un exerciţiu literar de virtuozitate, dar în acelaşi timp şi de prestidigitaţie, fiindcă scriitorul pune la încercare imaginaţia cititorului. Cel din urmă e „bombardat”, până la final, de scene spectaculoase, şi abia dacă are timp să respire.

Adina Diniţoiu, Tudor Ganea şi Florin Iaru – la lansarea de la Bookfest a romanului Miere de Tudor Ganea

Romanul debutează cu personajul Stelu care, furios că fata pe care o iubeşte se mărită cu altcineva, taie satul în două cu… motocultorul (uliţele, curţile, cimitirul, cortul de nuntă etc.). Finalul reia în buclă această imagine, dar între cele două secvenţe se derulează o întreagă comedie literară, un carnavalesc de teme şi situaţii literare: de pildă, după ziua tăierii satului în două, Stelu se rătăceşte în pădure (prilej pentru o suavă imagine vizuală, după atâta agresivitate: Stelu, acoperit de mierea stupilor distruşi cu motocultorul, e invadat de florile parfumate de salcâm), apoi ajunge la Bucureşti (luat de o maşină de pe şosea), unde dă peste o metropolă postapocaliptică, distrusă de un teribil cutremur… ş.a.m.d. Găsim aici deopotrivă pagini à la Marin Preda (oralitate rurală, bine redată, updatată, conformă satului actual) şi pagini à la Mircea Cărtărescu (fantastic şi descripţii urbane opulente: vezi evocări ale Bucureştiului şi Constanţei, sau scena de dragoste dintre Radu şi Raisa, în care corpul fetei devine o hartă a Bucureştiului, şi în genere scenele în care avem de-a face cu o expandare expresionistă a eului auctorial).

Tot cărtărescian este şi motivul mise en abîme, cu care ne confruntăm pe la mijlocul cărţii, atunci când Stelu află cu surprindere că este un… personaj scris de Radu, tânărul bolnav, dependent de mierea fabuloasă, terapeutică, a satului din care provine Stelu (Mireni):

„- Caietu’ ăla în care ai citit ce-ai citit, da, e scris de mine. Tu, Stelule, eşti scris de mine!

Stelu tresări şi-şi îndreptă spatele. Rămase uimit, cu capul întors într-o parte. Îl privea pe tânărul de pe canapea din profil, cu un ochi. Inima începu să-i bată din ce în ce mai tare. Tânărul ridicase tonul şi rostise ultima propoziţie tare şi răspicat”.

De altfel, laitmotivul mierii e cel care încheagă episoadele disparate ale cărţii. Mierea stupilor din Mireni pare a avea proprietăţi miraculoase pentru locuitorii satului, dar şi pentru naratorul de mai sus, Radu, iar personajul Stelu – cu motocultorul său furios – pare să fi alterat această ordine magică a satului, pe care încearcă acum din răsputeri să o „repare” (după cum zice el însuşi, acompaniat de umorul naratorului). Vă las să urmăriţi mai departe (fără să le deconspir) cavalcada evenimentelor, greu de rezumat, de altfel.

Miere e, aşadar, un mic roman ingenios şi magic, care promite un scriitor de talent. Nelipsit de umor auctorial, Tudor Ganea ştie să transcrie limbajul vorbit, să atace teme rurale şi urbane, să îmbine violenţa cu delicateţea imagistică, şi vulgaritatea cu suavitatea. Aştept cu interes următoarea lui carte.

Tudor Ganea, Miere, roman, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză”, Bucureşti, 2017, 208 p.