Sindromul prezentului (dis)continuu

„Sindromul Joubert”, cel mai recent volum de poezie publicat de Tiberiu Neacșu la Editura Cartier (2023), se înscrie în ceea ce Marin Mincu numește utilizarea materiei psihologice ca recuzită, nu prin anularea funcțiilor subiectului poetic, ci prin expansiunea lui, preschimbîndu-l în punto di partenza al unui excurs senzorial, deopotrivă individual și colectiv, în nucleul defectelor, al crizelor și al rarelor momente de armonizare. Armonizare nu doar a sinelui cu fantasmele personale, nu doar a interiorului cu exteriorul sau a trupului cu mediul în care se destramă sau se reconstruiește, ci și a unui prezent-(dis)continuu cu acele cîteva momente trecute, care nu pot părăsi memoria.

Dimensiunea estetică a acestui volum se revendică de la o depersonalizare aproape firească, inconștientă. Descrierea meticuloasă a spațiilor, familiaritatea acestora, efervescența olfactivă, coerența mișcărilor dintr-un tablou în celălalt proiectează o realitate (personală sau nu) care nu poate fi, sub nicio formă, distorsionată. Aici este fie „orașul megaloman cu toate/ organele bolnave aranjate frumos”, fie „deasupra Al Ain-ului fără semafoare, pe marginile/ fărîmicioase ale drumului către munte”. Așa încît geografiile rămîn intacte, odată cu toate ipostazele pe care le conțin.

Poezia din „Sindromul Joubert” este o descriere a eucariotelor care „evoluează (…) pînă devin vocile defuncților, rudelor apropiate, țipetele copiilor care bat mingea de cauciuc și refuză extincția”, cum explică Ștefan Manasia în textul său de pe coperta IV. În baza acestui lucru, înțelegem conexiunea dintre imaginarul discursiv și titlul deloc întîmplător: o malformație neurologică, pediatrică, delimitată de teroare, de ataxie, de secvențe lingvistice percepute ca dure convulsii, dar care mereu concluzionează împăciuitor: „Doar corpul respiră/ doar corpul trăiește aici/ unde eu nu știu unde sînt”. Textele – care variază prin spațiul pe care îl alocă desfășurării, sînt ba concise și tăioase, ba aluvionare, pline de vigoare descriptivă – explorează atît stratul epidermic al temelor pe care le abordează, cea a memoriei, a reflexelor mentale, a corporalității, la fel de bine cum reușesc să sondeze în tensiunea acestor problematici, să le aducă la suprafață și să le creeze valențe noi, nebănuite. Ansamblul funcționează ca un arc adus cu mare greutate la sol, despre care nu se știe niciodată. „Scrisoare de pe Jabel Hafiz”, o poezie ca un fel de climax extra-senzorial al acestei cărți, este o sinteză a mai multor realități concrete. Un text lipsit de chirurgii compoziționale, așezat în pagină dintr-o respirație parcă, încheagă o panoramă deloc artificială în care „azi sîntem singurii/ care umblă după liniște, oaza de jos ne acoperă/ tălpile, norii sînt mai vii decît scorpionii”. Folosind acest pattern al trip-ului ca metodă de reorganizare internă și de revigorare a funcțiilor vitale (a observației, de asemenea), Tiberiu Neacșu colindă un întreg univers format din „cîmpurile de petrol, aurul, mirosul de shisha/ și curbele dansatoarelor”, pe care îl transformă într-un spațiu sigur, izolat de polifonia din jur. Se vorbește despre liniște și despre lumină ca despre singurele atribute care asigură rezistența individului.

Cea mai importantă miză a acestei cărți este, cred eu, răspunsul (deci impulsul, fie el neurologic, fie el poeticizant) trupului la teroare. La acel tip de frică invazivă care apare dintr-odată și persistă, indiferent dacă bazele sînt reale sau sînt augmentate mental. Moartea este menționată în contexte diferite, prin urmare este interceptată ba ca un eveniment viitor, dar nesigur, „Orice se vede prin geamuri:/ anatomii obositoare, scaune,/ cutii de chibrituri -/ oamenii își construiesc un viitor acolo,/ un viitor de fosfor,/ inutil și strălucitor,/ cum inutilă și strălucitoare e moartea”, ba ca o oportunitate, un moment de armonizare, așa cum spuneam anterior: „Știam că spînzuratul e pentru aleși/ înecul, pentru sofisticați,/ cuțitul pentru golani, și otrava e nobilă”. Deci moartea, nicidecum un fenomen înfricoșător, nicidecum o clipă de exasperare, ci mai degrabă un motor care se poate pune oricînd în mișcare.

Prin vitalitatea versurilor care nu se dau în lături de la a oferi și accesibilitate, și sensibilitate, și prin succesiunea frapantă a imaginilor, „Sindromul Joubert” este o carte a modulațiilor, a ruperilor de ritm. Diferită ideatic, dar și compozițional de „Acrobat în zece pași” (Editura Tracus Arte, 2013) – o carte care pune accentul mai degrabă pe sacadare vizuală și pe latura sonoră a textelor (cu toate că această calitate din urmă o regăsim și în cartea de față, dar altele sînt mizele ei și altul este rezultatul final) – acest recent volum de poezie se înscrie într-o zonă a corporalității fără frontiere, a nostalgiei – deopotrivă ca armă împotriva sinelui și ca trăire autoimună.

Tiberiu Neacșu, „Sindromul Joubert”, Editura Cartier, Chișinău, 2023