„Smochinul” de Goran Vojnović (fragment)

În anul 1955, la Buje, comisarul Risto Marjanović îl aștepta pe inspectorul silvic Aleksandar Đorđević așa cum se cuvenea pe meleagurile lui. Pusese masa în birou și așezase pe ea toate bunătățile pe care le adusese din Užice soția lui, Jovana. Renumitul caimac de Užice, jumări, friptură, slănină, rachiu de caise, toate astea îl așteptau pe Aleksandar care, cu toate că venea din frățeasca Republică Slovenia, după nume părea să fie un tip de prin părțile lui, cu care Risto avea să schimbe câte o vorbă neaoșă. La ceva vreme după ce preluase postul de comisar pentru nordul Istriei, lui Risto i s-a făcut dor de locul lui de baștină și, deși știa că în iubita lui Iugoslavie trăiau și străini, care vorbeau o limbă ușor de înțeles, cu toate astea îi înțelegea cu greu.

Anapoda mai erau oamenii ăștia de-aci, din Buje! Risto prefera să se ferească de ei și, în loc să se țină după ei, să îi înscrie în partid pe cei corespunzători, iar pe cei necorespunzători să îi alunge din societate, prefera să îi lase în pace, să-și urmeze calea lor, preocupându-l mai ales ca ei să aibă cât mai puțin de-a face cu el, iar el cu ei. Când i s-a adus la cunoștință că din Ljubljana vine un tânăr pe nume Aleksandar Đorđević, s-a bucurat de veste de parcă l-ar fi anunțat de vizita lui Josip Broz-Tito. Ceva îi spunea că Aleksandar avea să înțeleagă de îndată ce era în neregulă cu oamenii din Buje, iar Risto ar fi putut să îi spună ce nu se spunea în lumea frăției și unității, că Aleksandar avea să observe ca și el că nu puteai avea cu oamenii ăștia o discuție frățească, o băută frățească, o bătaie frățească, că avea să-și dea și el seama că socialismul nu o poate scoate la capăt cu oameni ca ăștia și o să înțeleagă că era mai bine să îi lase în pace și să nu-l alunge pe Dumnezeu din capetele lor. Risto trăgea nădejde că nu trebuia să se prefacă în fața lui Aleksandar că zi și noapte se luptă pentru progresul țării lui și că o să poată să-i spună direct că prefera să se ascundă în birou, să încuie ușa și să se prefacă atunci când cineva bătea la ușă că nu era acolo, să bea rachiul lui de caise, să segândească la locul lui de baștină și că, dar ar putea, ar șterge-o din nou în pădure, că îl părăsise curajul din timpul războiului, iar acum, pe timp de pace, devenise fricos, că aștepta mereu să se întunece, ca să se poată furișa în oraș, în orașul unde comandantul era el, dar, cu toate astea, se târa prin acel ca un ilegalist în timpul războiului, că se temea de oamenii ăștia, de istrienii ăștia, mai ceva decât se temuse vreodată de nemți. Risto voia să-i spună lui Aleksandar toate astea, deși știa că odată ce se vor afla față-n față va găsi cu greu cuvintele potrivite, că nu-l cunoaște deloc pe Aleksandar ăsta, că e mai tânăr decât el, că vine din Ljubljana și poate că e la fel de anapoda ca și oamenii ăștia din Buje. Când bea peste măsură, Risto își spunea că poate chiar nu mai există oameni normali, asemenea lui, că acum și la Užice toți sunt altfel de cum fuseseră odinioară, că și ăia de acolo, ca ăștia de aici, te lasă să vorbești și nu te întrerup niciodată, se uită numai la tine cu ochii larg deschiși, de nu poți să-ți dai seama ce gândesc de fapt. Risto își zicea că poate nu mai există nicăieri nimeni care să admită că se teme de ochii ăștia larg deschiși, în care se afunda ca într-o mlaștină, nici chiar el, un comisar politic, membru al partidului comunist, nu putea recunoaște în fața oricui că se teme de oamenii ăștia care nu fac altceva decât să stea în fața lui și să îl asculte. De aceea, Aleksandar Đorđević era ultima lui speranță, el ar fi trebuit să înțeleagă toate astea, el ar fi trebuit să știe la ce se referea Risto, că doar era unul de-ai noștri, iar ai noștri gândesc la fel și văd lucrurile în același mod.

Dar așteptând nerăbdător în birou sosirea lui Aleksandar, ciugulind din gustările pregătite și golind paharul cu rachiu de caise, Risto, desigur, nu putea să știe ce fel de om se ascundea îndărătul unui nume care suna familiar. Nu putea să știe că Aleksandar Đorđević nu era prin nimic un reprezentant tipic al neamului său, pentru că, de fapt, nu aparținea neamului al cărui nume îl purta. Născut la Novi Sad, în anul 1925, Aleksandar a purtat la început numele de familie al mamei sale, Ester Aljehin, soră medicală și librăreasă, și, din spusele mamei lui, prenumele pe care i-l dăduse era al tatălui lui. Dar despre tatăl lui nu știuse niciodată nimic, în afară de faptul că era din Ucraina, că l-ar fi chemat Aleksandar și că ar fi avut, ca și el, niște sprâncene bogate, stufoase, lucru de care bunicul lui s-a îndoit până la moarte. Pentru Ester, care a preluat de la tatăl ei, Moshe, o mică librărie în Novi Sad, războiul a început cu mult înainte ca în oraș să mărșăluiască primii naziști, iar lupta pentru libertate a început-o cu mult înaintea luptătorilor pentru libertate, consemnați de istorie. În primăvara capricioasă și ploioasă a anului 1937, nu i-a fost greu să îl cucerească pe dentistul Milorad Đorđević, să îl facă să o ia de nevastă, după care, fără nicio explicație, doamna Đorđević, împreună cu fiul ei, Aleksandar Đorđević, l-a părăsit pe noul ei soț, precum și orașul natal și s-a mutat la Belgrad. La Belgrad, s-a prezentat cu numele de Branislava și, la început, s-a angajat ca soră medicală, apoi a urmat niște cursuri, tuturor prezentându-se ca fiind văduva lui Milorad. Mergea chiar la biserică și aprindea lumânări pentru el, micul Aleksandar trebuind să învețe să se roage pentru odihna sufletului așa-zisului său tată, așa-zis decedat, și să atragă privirile pline de compătimire ale doamnelor din Belgrad, toate astea numai ca imaginea doamnei Đorđević și a fiului ei în fața altarului bisericii să li se întipărească foarte bine în memorie. Totul în viața Esterei Aljehin sau Branislavei Đorđević era bine cumpănit și subordonat unui obiectiv simplu: atât ea, cât și fiul ei să poată supraviețui fără umilințe și persecuții. Străbunica mea nu s-a simțit obligată să se prezinte nimănui cu numele ei real, nu a simțit nevoia să fie sinceră cu nimeni, nimeni nu își câștigase dreptul de a o cunoaște așa cum era sub masca pe care o purta.

Disprețuia lumea aceea care nu se străduia să-și ascundă ura josnică pentru tot ce era diferit, o mințea în față cu o deosebită voluptate, prefăcându-se că era exact așa cum își dorea lumea aceea abjectă să fie. Juca rolul cuiva aparținând acelei lumi, interioriza cu abnegație fricile, prejudecățile, primitivismul și ignoranța acesteia. Adoptase ca un cameleon imaginea mediului disprețuitor din jur, surâdea amabilă, își înclina capul și cu fiecare zi care trecea își perfecționa arta de a minți, până când s-a rătăcit în ea, iar acea Ester Aljehin, isteață, calculată și elevată, care acasă îi citea micului Aleksandar din Joseph Roth în germană, dispăruse îndărătul imaginii false a sfioasei Branislava Đorđević, care le explica admiratorilor masculini că, odată măritată, o femeie rămâne mereu măritată și că ar fi trebuit să le fie rușine de gândurile lor păcătoase. Dar nici chiar acea Branislavă Đorđević nu a fost în stare să reprime frica Esterei Aljehin la vederea primei uniforme naziste în oraș, auzind de dispariția de neînțeles a doctorului Štiglic și de poveștile șoptite despre ceea ce se petrecea noaptea la târgul cel vechi din Belgrad. Frica a alungat-o din Belgrad pe Branislava Đorđević, deși nu era în pericol, nimeni nu o amenințase și nici nu îi cunoștea secretul, dar frica Esterei Aljehin era mare, dorința ei de a supraviețui era și mai mare, așa că, în februarie 1942, Branislava și Aleksandar Đorđević au venit la Ljubljana, care se afla în mâinile italienilor, de care, nu se știe de ce, Ester se temea mai puțin decât de nemți.

În plus, slovenii i se păreau mai puțin îngrozitori decât sârbii, mai ales pentru că Ljubljana se afla la ceva distanță de Novi Sad și printre sloveni se aflau, fără îndoială, puțini din cei care ar fi putut să îi știe secretul. Dar, odată cu venirea la Ljubljana, frica ei nu a dispărut, dimpotrivă, s-a amplificat, pentru că slovenii o priveau cu suspiciune, asemănătoare celei cu care aveau să îl privească locuitorii din Buje pe Risto Marjanović, treisprezece ani mai târziu. Era vorba de o suspiciune față de străini, dar Branislava nu era capabilă să își dea seama ce văd exact la ea locuitorii din Ljubljana și de ce o acuzau privirile lor. Așa că, la Ljubljana, Ester Aljehin se ascundea și mai mult. La spital, își făcea treaba în tăcere, după serviciu se închidea în locuința ei modestă. Nu se ducea în oraș la plimbare, nu se ducea la biserică, nu se ducea în centru, nu umbla deloc printre oameni, nu încerca să preia atribuții noi, nu dorea să facă parte din mulțime, pentru că aceasta îi era atât de străină, încât însușirile ei de actriță nu îi erau suficiente. Serile, Aleksandar o învăța pe mama lui slovena, pe care o vorbea cu colegii de școală, numai că ea nu vorbea cu nimeni această limbă. O învăța și italiana, care era vorbită la școală, în timp ce ea îl învăța germana, pe care o știa de la tatăl ei. Era limba dușmanului, totuși limba în care scrisese Joseph Roth, îi explica ea. Pe lumea asta nu mai există nimic care să fie lipsit de ambiguitate, îi spunea femeia aceea, care se uita cu alți ochi la lumea ieșită din minți. În ochii ei, războiul nu împărțise lumea în buni și răi, nici în ai noștri și ai voștri, în cele din urmă, războiul se reducea la ea și Aleksandar, pe de o parte, și la toți ceilalți, pe de altă parte.

Fragment în avanpremieră din romanul „Smochinul” de Goran Vojnović, traducere din limba slovenă și note de Paula Braga Šimenc, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022

Foto de Tanja Draškić Savić. Sursa