Student în socialism (I)

Vă propunem, începând cu acest număr (nr. 303) al Literomaniei, un text inedit, confesiv, de Radu Țuculescu, „Student în socialism”, care va apărea în șase episoade. (Literomania)

Realitatea bate ficțiunea, iar în cărți se vede invers!
**(scurtă dare de seamă asezonată cu întîmplări)**

Am intrat la Conservatorul „Gh. Dima” din Cluj, secția vioară, în toamna anului 1967. Ultima promoție care urma să mai facă cinci ani de facultate. După noi, anii de studenție se reduseră la patru. Pe lîngă piesele obligatorii (studiu, virtuozitate, Bach…), eu mi-am ales, la examenul de admitere, „Concertul pentru vioară” de Haciaturian. Un concert dificil care, în Conservatoarele din alte țări, se studia prin anul IV de facultate. Dar cam toți concurenții interpretau concerte dificile, liceul de muzică fiind o exigentă pepinieră de instrumentiști.

La admitere m-am prezentat în cămașă albă (fără cravată, n-am suportat-o niciodată), pantaloni de-o culoare închisă, pantofi cu vîrf ascuțit și toc. Purtam părul lung, greblat cu degetele. După anii de internat liceal, mă simțeam mult mai liber. Prin clasele a X-a și a XI-a, eram vînați cei cu părul lung și fetele cu mini. Chiar și pe stradă, obligați să ne tundem urgent. Cîte un milițian zelos le tăia fetelor bucățica de fustiță. Dar cînd am ajuns în clasa a XII-a, s-a renunțat. În perioada anilor de studenție, părul putea crește-n voie, iar fetele-și acopereau doar fesele. Purtam blugi ori pantaloni din catifea reiată, strînși pe picior sau trapez, cămăși cu ori fără guler și roling-uri din material sintetic. Sacou, geacă din piele întoarsă ori scurtă tip Alain Delon.

În 1969, cămășile deveniră mult mai colorate și înflorate (flower power…), iar chitara obligatorie pentru serile petrecute pe malul Someșului ori în excursii. Ne numeam generația în blugi. Se fuma Carpați fără filtru, chiar dacă exista o gamă întinsă de țigări cu filtru. Eu am preferat, în primul an, pachetul de Naționale. Tutunul mi se părea mai galben, mai curat, iar efectul mai amețitor. Cafeneaua Mamaia era în spatele Conservatorului, o vizitam zilnic. Boabele de cafea se prăjeau la vedere. Îți alegeai sortimentul preferat. Puteai cere, lîngă ceșcuța cu cafea (de-un leu), și o țigară Kent. În alte cafenele, se foloseau ibricuri de diferite mărimi, încălzite pe nisip. Cafea la nisip. Optam pentru Mamaia. Acolo aveai posibilitatea să apuci, din mers, unul dintre păhărelele (cît un degetar) cu coniac ori rom, rînduite pe tăvi.

(Prima tabără studențească am avut-o în vacanța de iarnă. În holul Conservatorului erau afișate numeroase oferte de schiat la munte. Gratuite. Împreună cu prietenii, am ales Susai, o cabană mică în zona Predealului, complet necunoscută mie. Eram dotat cu schiuri fabricate acasă la Reghin, de unde, evident, aveam și o vioară semnată de Boianciuc, lutier renumit. Dar, pe perioada vacanței, toți am renunțat la instrumente. Eu mi-am umplut rucsacul cu calupuri de țigări Naționale, speriat că nu le voi găsi și în Predeal! La Susai, paturi etajate, lămpi cu petrol, mîncare bogată și băutură adusă de noi. Schiam dezbrăcați pînă la brîu, pe o pîrtie doar a noastră. Coboram, din cînd în cînd, în Predeal să ne dăm în spectacol prin baruri. Într-o seară, din amuzament, mi-a venit ideea să le ghicesc fetelor în zațul din ceașca de cafea. Descopeream, desenate, tot soiul de animale, drumuri, profiluri de bărbați, scrisori, amenințări, despărțiri, noi iubiți, inele de logodnă etc. Le interpretam spumos. Imaginația îmi zburda în voie, precum în povestirile pe care le scriam, în taină, încă de pe băncile școlii. A fost de ajuns să se „potrivească” vreo două-trei „preziceri” că faima mi se umflă ca un aerostat, obligîndu-mă să ghicesc în fiecare seară. Devenisem oracolul de la Susai! Plata o ceream pentru întreaga trupă: vodcă și suc de roșii cu piper (Bloody Mary), plus cîte o sticlă de Martini ori Garrone pentru fetele mai sensibile…)

(va urma)