„Un om ca oricare altul” de Mircea Ciobanu (III)

Vă invit să citiți, în acest număr al Literomaniei, cea de-a treia parte a prozei „Un om ca oricare altul” de Mircea Ciobanu, proză apărută în revista „Coresi” din Brașov (nr. 9, decembrie 1990). Despre revista „Coresi”: din gruparea acesteia au făcut parte – unii probabil mai mult simbolic – Mircea Ciobanu, Paul Alexandru Georgescu, Marin Sorescu, Laurențiu Ulici, iar director a fost prozatorul Daniel Drăgan, cel care a condus pentru o bună bucată de vreme, în perioada comunistă, și revista „Astra”. Cât despre Mircea Ciobanu (numele real al acestuia fiind Mircea Sandu), s-ar putea spune foarte multe, mai ales că numele său a căzut în uitare de ani buni. Scriitor destul de cunoscut înainte de 1989, Mircea Ciobanu ar trebui, cred eu, revalorizat în prezent mai ales prin readucerea în atenția cititorilor a celor cinci volume din „Istoriile” sale, un roman în aceeași măsură dificil și încântător. (Bozz)

MIRCEA CIOBANU

Un om ca oricare altul (III)

Cînd Logofeteasa s-a înălțat destul și cînd lumea a început să se gândească, zărind-o, că a venit vremea să-i pună la cale soarta, Adam abia trecuse de patruzeci de ani.

Odată, la un început de primăvară, Adam s-a arătat lumii mîhnit, cu privirile șterse și fără țintă, umblînd fără rost prin curțile casei, și vorbind moale, ca un om pe care numai o înnăscută bună cuviință îl impiedică să tacă și să-i pese prea puțin dacă tăcerea lui va fi luată drept silă de om.

O întunecare din nimic a cugetului, cum se mai întîmplă – așa era pregătit el să răspundă la întrebarea oricui ar fi vrut să știe ce se petrece cu el.

Dar nu-l întreba nimeni, nici Maica Mia, nici Logofeteasa dintre cei de-ai casei, iar străinii de casă cu atît mai puțin ar fi îndrăznit să-l scoată dintr-ale lui. Într-una din zile, s-a lungit în pat și așa a rămas, întins și fără să clintească un deget, pînă seara.

Or seara, s-a ridicat și a cerut de mîncare. Nu, neclintirea aducătoare de moarte nu era de el, căci și acesta era un fel de-a-și lua viața singur și, astfel, de-a strica legătura cu lucrurile pe care jurase să le pună sub ocrotirea lui.

Bănuia de unde-i vine răul și ce-ar trebui să facă pentru a se ușura de povara lui.

Stătuse prea multă vreme în apropierea Logofetesei – Logofeteasa se atinsese mult prea adesea de mîinile lui, iar el uitase de mult prea multă vreme că nu-i este fiică de sînge ca să se mai păzească de neliniștile pe care sîngele și le face fără veghea omului. O purtase după el pretutindeni unde era chemat și unde suferința își arăta fără mijlocire fața; văzuseră împreună răni – răni vechi și putrede, abia acoperite de-acele pojghițe cu nimic mai puțin înfricoșătoare ca pojghițele de gheață acoperind niște hăuri de nămol; văzuseră, umăr lîngă umăr, răni sortie să rămînă pururi deschise, răni închizîndu-se noaptea, ca unele flori, și deschizîndu-se în zorii zilei, la soare, răni sîngerînd în felul izvoarelor care nici nu seacă, nici nu se aruncă de tot, din adîncuri, la suprafață – răni de toate felurile și oase zdrobite: unde pusese mîna Adam, să pipăie locul nevăzut al suferințelor, acolo pusese mîna și Logofeteasa; gurile abia cuvîntătoare, deasupra cărora se aplecase Adam ca să le asculte vaierul, gurile acestea le ascultase și Logofeteasa, pentru ca după răsunetul vaierelor lor să recunoască și numele adevărat al duhului bolii; pe carnea unde își așezase Adam urechea, acolo își așezase și Logofeteasa urechea, și nu o dată degetele lor se atinseseră prin aer și-și împrumutaseră putere acolo unde părea că răul n-are capăt decît în moarte; vorbiseră fără martori și, în timp ce vorbeau, se priveau adînc în luminile ochilor – cuvintele lui Adam se așezau în cugetul Logofetesei ca păsările pe o întindere strălucitoare de apă, nimic din tot ce auzise făptura aceasta de la el nu rămăsese fără răsfrîngere și fără ecou.

Orice i-ar fi cerut Adam, Logofeteasa i-ar fi dat fără șovăială. Pînă și sufletul? Da, și nu numai sufletul, ci și trupul fără șovăială și lăsînd ca vremea în treacătul ei să dezvăluie rostul acestei cereri.

Atît doar că Adam nu-i cerusă niciodată nimic, doar ascultare, de-acum și pînă în clipa cînd va fi avînd să-i dea cuvintele acelor învățături ce izbutiseră să facă din el o ființă pentru ceilalți, și purtătoare de putere.

Nu veghease îndeajuns asupra lui și acum Logofeteasa i se înfățișa necontenit înaintea ochilor, goală și parcă hărăzită lui de la începutul lumii. O văzuse vreodată astfel? Poate – nu-și aducea aminte, sau mai degrabă i se arătase în vis iar de visul acesta își amintea ca de-o întîmplare petrecută aievea? Oricum ar fi stat lucrurile, tulburarea lui era cu atît mai mare cu cît nu apucase să ia seama la mijirea dorinței acesteia – se întîmplase cu el cum se întîmplă cîteodată cu apele de dedesubt, cînd izbucnesc din pămînt fără să-și anunțe creșterea nefirească, doar te trezești cu ele azvîrlind în văzduh întîi bucăți de pămînt amestecat cu bolovani și cu iarbă, și-apoi înălțîndu-se la cer cu vuiet și răcoare din adîncuri. Dacă nu s-ar fi temut de dorința ca de un semn de moarte apropiată, dacă nu s-ar gîndit la mîntuirea lui, poate că într-unul din ceasurile lor de singurătate ar fi întins mîna spre Logofeteasă ca spre un bun al său. Dar temerile acestea două, precum și încredințarea că fata i-ar fi dat ascultare i-au luminat mintea, nu mult, doar atît cît bezna ce-i cuprinsese sufletul să nu se năruiască în prăpastie. Căci el știa cît de îndreptățită i se pare omului trecerea dincolo de hotarele legii și cîtă amărăciune îl năpădește de îndată ce-a îndrăznit să le treacă.

Acum o iubea pe Logofeteasă în felul oamenilor – știa însă că, tot în felul lor, ar fi urît-o dacă ar fi căzut în ispită.

Cînd noaptea o visa, a doua zi, fata se uita la el ca și ar fi vrut să-i spună că știe totul despre visul lui de peste noapte și că de acolo, din visul lui, ea însăși s-a trezit cu simțurile tulburate.

„Omului, își spunea el obosit, îi este mai ușor să fie nebun decît cumpătat, și-i este mai la îndemînă să desfrîneze decît să se supună bunei-cuviințe.”

Iar Maica Mia privea tăcută la tot acest zbucium al omului. Mergea cu ochii pe firul privirii lui și la capătul privirii lui se afla golul – dar cel mai adesea Logofeteasa. Și nu înțelegea nimic. Simțea doar că vîntul rece care adie printre lucrurile casei ei vine dintre Adam și fata ei înaltă, cu călcătura ușoară și dreaptă.

În vreme ce omul căuta tot mai adînc, la rădăcina lucrurilor, acolo unde fără îndoială se ascundea și cauza suferinței lui de acum.

Își spunea:

„Pentru că tinerețea mi-am petrecut-o între cărți și nu i-am simțit neliniștile, de aceea ele vin peste mine acum, ca să se răzbune și, dacă se poate, să mă omoare.”

Dar gîndul acesta nu-l domolea și nu-l dăruia cu o noapte întreagă de somn adînc, așa cum s-ar fi așteptat. Văzuse oameni tineri rupîndu-și carnea de pe ei, ca apucați de-o nebunie ce vrăjește putința trupului de-a simți durerea și toți de răul neîmpreunării lor cu femeia. Și-apoi i-a văzut domoliți, la casele lor, înconjurați de copii și pe față cu toate semnele bunăstării sufletești.

Era copil, și primăvara și toamna știa că n-are ce căuta nici în pădure, nici prin preajma ei, căci pe acolo umbla Florea, omul care-și pierduse mințile tot cerînd îngăduința tatălui său de a-și întemeia casă și neizbutind să capete în schimb decît un posac și zgîrcit nu. Și lumea spunea că, tot așteptînd, într-o primăvară nu l-a mai răbdat carnea de pe el și-a fugit în pădure, și-acolo, în pădure s-a despuiat de haine și așa, despuiat, a început să alerge și, alergînd, să răcnească de bucurie că vîntul și răcorile stîrnite în văzduh de fuga lui îi mai domolesc fierbințelile. Alerga ceasuri întregi, pînă cînd cădea la pămînt, răpus de oboseală, iar cînd se ridica, avea și mai multă putere – picioarele și brațele i se întăreau, spinarea i se îndoia ca un arc stînd gata să crape – așa cum mărturisea în zilele cînd ieșea din zbuciumul lui, cuminte și vlăguit, și lumea îl întreba cu fereală:

– Și ce simți tu, măi Floreo, cînd te duci acolo, în pădurea ta?

Noaptea, oamenii se trezeau din somn și-i ascultau mugetele, abia dacă îndrăzneau să se închine, iar auzul lor înfricoșat deslușea ecourile înfundate ale unor izbituri de copite mari și grele, ca de piatră. Cei ce-l văzuseră spuneau că nu e bine să-i ieși în cale, că atunci cînd fuge nu vede, și că de aceea fuge cu pumnii întinși, ca să poată răsturna la pămînt și rupe tot ceea ce-i stă înainte – în vreme ce sămînța țîșnește din el ca dintr-un izvor nesecat.

Pe urmă se cumințea și se întorcea între oameni. Muncea cît cinci, tăcut și cu privirile în pămînt, rușinat de amintirea spaimelor trecute – trecea vara, cădea bruma, cei ce ajunseseră să-l cunoască bine deosebeau în uitătura lui același sclipit stins ce stăruie în ochii unui cîine, înainte de-a-și rupe lanțul și de-a fugi de-acasă. Și odată nu-l mai vedeai pe Florea! Îi auzeau doar mugetul înfiorînd frunza veștedă a pădurii. Nici descîntec, nici slujbă de popă, nici, prea târzii, lacrimile părintești nu-l țineau în preajma casei, în zilele cînd se-auzea cîrsteiul, primăvara, și toamna cînd grîurițele venite de la miazănoapte se auzeau pe arăturile din marginea pădurii.

Așa se gîndea Adam: că în starea lui de acum, nici descîntec, nici slujbă de popă și nimic altceva nu i-ar fi alungat boala – și se mai gindea nu altminteri o fi simțit și bietul Florea, în ceasurile cînd ochii iui căutau în jur, din ce in ce mai sălbăticiți, vedenia lucrului ce-i fusese oprit. Așa se gândea Adam: că numai amestecîndu-se cu sîngele acelei fete și-ar redobîndi limpezimea minții și a privirilor – da, dar odată cu asta, și calea cea mai dreaptă spre juvățul din grindă. Și atunci, în toiul suferinței lui, simțind cum se topește pe picioare și temîndu-se că de frica morții n-ar fi cu neputință să se agațe cu amîndouă mîinile de trupul viu al Logofetesei, își aduse aminte că oamenii ca el nu-și dau învățătura ucenicilor lor, că o parte din ea și-o păstrează pentru a o scoate pe patul de moarte odată cu sufletul, că tocmai partea aceasta ascunsă de învățătură îi ține în viață, aidoma păcatelor mari.

Și și-a mai adus aminte că dascălul său i-a istorisit despre un om al cărții, ce și-a petrecut tinerețea prin ținuturile Transilvaniei, copiind ceasloave, molitvelnice și cărți de învățătură, unele tălmăcite de el însuși întîia oară – și omul acesta care s-a făcut ca și famen pentru meșteșugul său, s-a tras, după șaizeci de ani la o sihăstrie în munți, împreună cu un învățăcel al său, copil al unor oameni săraci de prin părțile Iașului. Și acolo, în sihăstria lor, și-au dus viața unul dăscălind și celălalt stînd în ascultare. Și așa au trecut anii – doar că mai mulți decît se cuvine chiar și pentru un ucenic al buchiilor mai greu de cap și mai nedornic să afle totul despre încheerea vorbelor dumnezeieși în două doaște. Or, vremea trecînd și diacul cel mare întîrziind să-și elibereze ucenicul, ucenicul și-a luat inima în dinți și într-o bună zi l-a întrebat:

– Pînă cînd mă vei mai ține sub ascultare? Căci iată, au trecut trei ani de cînd ar fi trebuit să mă întorc între oameni.

Iar marele diac i-a spus:

– Este drept. Dar acum ascultă mărturisirea aceasta. De trei ani ar fi trebuit să-ți dau drumul și tot de trei ani ar fi trebuit să mor. Căci sînt bolnav greu, fiule, și boala asta este neiertătoare cu chinurile. Atît numai că nu pot să mor. Stă pe cugetul meu o învățătură – o păstrasem pentru ceasul cînd o să mi se ceară sufletul, o învățătură și încă una pe măsura ei. Ei bine, și învățătura asta se află înăuntrul meu ca un lucru pe care am uitat unde l-am ascuns. De-acum trei ani mă tot muncesc să mi-o aduc aminte și nu pot, iar suferința mea stă pe loc: nu mă lasă nici să trăiesc, nici să pier. Așa că, rogu-te, du-te într-ale tale, dar jură-mi c-o să te întorci aici peste un an, poate că pînă atunci o să-mi aduc aminte cuvîntul păstrat pentru tine.

Și diacul cel tînăr s-a dus într-ale lui, tulburat și înțelegînd că omul trebuie să vegheze asupra lucrurilor pe care a apucat să le cunoască, nu cumva să le rătăcească prin cotloanele aducerii aminte și, astfel, bogat, să se uite la sine însuși ca la un nevoiaș de minte. Și s-a întors peste un an la sihăstria marelui diac și l-a găsit pe acesta viu și neputincios să-și amintească mărunțișul acela de învățătură. Și astfel, an de an, lumea spunea despre el că Dumnezeu l-a binecuvîntat cu zile multe, dar numai el știa că lucrurile nu stau tocmai așa, că tînărul diac s-a preschimbat între timp într-un duhovnic ce-i așțeaptă, poate în zadar, mărturisirea eliberatoare.

Și Adam se hotărî să se întindă în pat ca un om pe moarte, s-o cheme pe Logofeteasă la căpătîiul lui și, de-acolo, din pat, să-i spună tot ceea ce-i rămăsese de spus și ar fi trebuit de-aici înainte să rămînă o taină pentru toți.

Și hotărîrea lui i se păru bună.