Veghea și Somnul. Un an de sonete

Vară

Înfloresc divinii tei ai orașului, câțiva cireși încă mai fac cireșe,
unii trandafiri încă rezistă prin bălării, unele case încă mai afișează frize,
unii oameni încă își mai ridică ochii spre gâlceava vrăbiilor pe-o cornișă,
unii bolnavi uitați prin fostele parcuri încă mai așteaptă intervenția Domnului.

Anumite femei încă nu știu să cerșească, rămânând sărace și demne,
și anumiți bătrâni încă-și mai duc înveșite-n plastic actele ce le-ar da dreptate,
dacă viața și istoria nu ar fi cum au fost dintotdeauna – ticăloase și execrabile
și dacă, în sfârșit, Guvernul Speranței lor s-ar alege cât mai sunt ei în viață.

Iar unii tineri nerăbdători ar purta și ei cu adevăratelea, chiar cu fală,
nu false bluze cu „crocodil”, nici imitații de ceasuri pe care le umflă ploaia,
dacă ar mai avea unde să meargă – cum tot totul s-a ocupat și cam toate
dau semne că nu le lipsește nimic ca să-i mai ia și pe ei în seamă.

Iubesc această capitală exasperantă. Cu miros de spermă de câine ți iasomie.
Și nepăsarea, și robusta ei spaimă de moarte și le trage direct din glie.

Eu cred că atunci când cititorul nu știe ce e cu el,
ia un vers de al meu și e mai aproape de ce nu știe,
fără ca asta să însemne că a aflat, și fără să fie
revelația vieții lui, ci doar un fel de alt fel

de a nu ști, cumva ca o bâjbâială sau bucurie
de a înota pe sub rădăcina răchitelor, când soarele perihel
intră în apa copilăriei sale și îl duce cu el
în adâncul necunoscut al respirației sale, în această asimetrie

ce seamănă cu el nefiind tocmai el. Și mai cred într-o doară,
când mă uit la inconsistența celora consistente,
că viața ce ne pare ușoară și simplă nu e tocmai ușoară

și nici tocmai suficientă, în orgoliul ei de a face și a putea.
Au ele darul de-a fi ale tale, de-a fi posedate, prezente
cele pe care le ai; dar unde dispare palma care avea?

Pe atunci ei învățau cum să nu vorbească și cum să tacă,
și abia în mod accesoriu ce să vorbească spunând nimic,
și numai din întâmplare simulând conținut și justificare,
și rareori cu ceva ieșit din spaimă și din compasiune,

sau ca elanul unei fratrii vitale, din golurile ce încarcă apropierea
între abandonații definitiv ai istoriei sau între frați învrăjbiți,
iar acum iată-i pe fiii lor, pleznind la nimereală, deși euforici,
sensul de nonsens în vidul puturosului lor cinism.

Mă vei ierta, cititor abuzat de încăpățânarea mea străobsesie,
prinsă în acest nimic de nimic de nimic ce se tot învârte
în jurul ireversibilei ticăloșii înmulțită prin butășire.

Frate al meu – nimic nu părea și nu pare și nu va părea să te mire
la înmulțirea constantă a nemernicilor, conficatorii puterii, dar
vino cu mine, trezește-te, urlă-te, bate-te, surprindă-te și revoltă-te…

Pune sare-n cuvântul sare, pune suflet în răsuflare,
pune apă în râul pe care-l rostești fără apă,
așa cum, în vis, le verși apă cailor tăi care se adapă,
toarnă în setea cuvintelor tale o și mai mare-nsetare.

Ceea ce-i mai înalt decât tine, în tine fiind, să înceapă
chiar din incertitudinea bucuriei tale, din această nestare
ce te împinge dincolo de tine, uneori pură întâmplare
a iluminării sărace, din ceea ce sărac dar atât de bogat îți scapă.

Clipa prielnică nu vine nicicând, ea este acolo unde nu este
și te devoră, legănându-te indistinct chiar din oboseală,
în armistițiul cu timpul, împingându-te spre aceste ciudate creste

ale imposibilului, dar deși se apropie gândul tău din greșeală
de renunțarea ta, iar propria ta neputință te umilește,
va înflori un copac al tău din chiar ghinda ce pare goală.

Poetului Aurel Pantea

Tristețea mea se obișnuiește cu carnea mea
iar eu devin acest plictis în mișcare,
trag de carnea mea să mă mut din loc;
trage de mine tristețea mea și mai tare.

Spun unii că ar exista cauze. Eu știu numai că nu mi-e bine,
nu le-am găsit niciodată și nu înțeleg cine începe
să tragă de cine, cine pe cine precede, cine îl conține pe cine
în acest lung început al sfârșitului? Măcar de-aș pricepe

rostul acestei circularități… sau de-aș putea afla
de ce insidioasă eternitate acest nor de angoasă
e cauză și noncauză, amnințătoare și prietenoasă,

încât paralizează până și tristețea din carnea mea?
Umblu de parcă aș levita în propria mea peșteră înfundată,
mormăi și pufnesc, înjur, visez, plâng, sper că a fost odată…

Sonete din volumul Veghea și Somnul. Un an de sonete de Dinu Flămând, ilustrații de Mircia Dumitrescu, Editura ȘCOALA ARDELEANĂ, Cluj-Napoca, 2016