Fiecare cu fericirea lui egoistă

Dacă tot am scris săptămîna trecută despre fericire, aș mai spune ceva. Nu cred că termenul „fericire” are un înțeles suficient de precis, dacă are vreunul. Și nu cred nicidecum că are un înțeles colectiv. N-am întîlnit fericiri ecumenice, cu toate că am văzut mulțimi extaziate și nu numai în biserici. Fiecare cu fericirea lui particulară, egoistă.

Dacă nu mă înșel, în scrisoarea din 24 aprilie 1852, Flaubert nu folosește cuvîntul „fericire” decît în sens depreciativ, ceva de lăsat în urmă. Descrie ceea ce a simțit uneori ca emoție, bucurie, entuziasm, înfiorare. Caracterizează astfel o stare de spirit care ar face inutilă orice fericire, în înțelesul comun*. Dar această stare este una repetabilă și în cazul nostru? Greu de spus.

În definitiv, Flaubert nu se deosebea în chip simțitor de opinia lui Seneca. „Înțeleptul – scrie filosoful stoic – este mereu și pretutindeni senin, nu depinde de alții, nu așteaptă bunăvoința sorții ori a oamenilor. Fericirea lui este lăuntrică” („Epistole către Lucilius”, 72). Nici euforia lui Flaubert nu depindea, în fond, de altcineva, dar nu era negativă (cum pare a sugera Seneca). Și, oricum, era mai puțin pasivă, mai silitoare.

În consecință, fericirea este să faci ceea ce poți cel mai bine să faci (să cînți la un instrument, să pictezi o frescă, să ridici o statuie, după propriu-ți plan), ceea ce știi cel mai bine să faci și, mai ales, ceea ce promite, prin însăși realizarea acestui fapt, o anumită bucurie personală, o plăcere, un mic extaz. Cînd reușești (dacă reușești!), poți spune că te simți pentru o clipă împlinit. Nu mai mult. Definiția mea este una vădit hedonistă (și banală). Nu cunosc alta. Și nici nu aspir la fericirea apatică a sfinților, izvorîtă din absența oricărei preocupări creative.

Ei bine, dincolo de istoria ei minunată, reconstituită nu de mult într-un volum, pînă la urmă, ce este fericirea? Răspunsul lui André Compte-Sponville mi se pare destul de banal: fericirea înseamnă a consimți la viața-viață. Și încă: a trăi fără să-i (mai) cauți sensul. Numai oamenii nefericiți caută sensul vieții. Numai ei speră. Așadar: ești fericit cînd nu (mai) încerci să afli nici un răspuns la întrebarea cu privire la sens și, pe deasupra, renunți cu totul și la întrebare (și la speranță). Simplu? Prea simplu! Exact asta spune și Clément Rosset: fericirea înseamnă să aprobi, să consimți, să primești viața așa cum este/cum se prezintă/cum ți s-a dat. Din cîte știu, aproape toată lumea consimte, fiindcă nu are ceva mai presant de făcut, de îndată ce înțelege că viața reprezintă un „es ist so” (asta e!). Ni s-a dat fără să o fi cerut în vreun fel. Ne va fi luată fără să fim întrebați.

Dar dacă viața ta înseamnă durere (dacă ești M. Blecher, să spunem), dacă suferi de lehamite, dacă ești sărac-lipit, dacă ai insomnii și angoase nocturne, mai poți consimți lin, și spontan, și imediat, la faptul-de-a-fi-viu-și-lucid pentru a-fi-viu-și-lucid-și-fericit? În opinia acestor cugetători, toată lumea care nu gîndește prea mult este, bineînțeles, fericită, cu excepția depresivilor cronici, a celor care nu aderă necondiționat la existență, fiindcă așa sînt ei făcuți, nu sînt stridii (ca să adere la ceva) și au nevoie periodic de o corijare chimică: Zoloft, Cymbalta, Venlafaxin, Tritico etc.

* Iată ce mărturisește Flaubert în epistola amintită: „Am întrevăzut cîteodată (în zilele mele mari cu soare), la lumina unui entuziasm care îmi înfioară pielea de la tălpi pînă la rădăcina părului, o stare de spirit astfel superioară vieții, pentru care gloria n-ar fi nimic, și chiar fericirea inutilă”.