Totul este frumos la femeie, îndeosebi virtutea

Nu spun cine știe ce noutate: bărbații au descoperit foarte tîrziu faptul că și femeile au un corp. Și că sînt niște făpturi frumoase. Femeile au descoperit acest adevăr și mai tîrziu…

Nici mie nu-mi vine a crede. Primul nud propriu-zis (considerat ca atare de specialiști) a fost realizat abia în 1493, la sfîrșitul Renașterii, așadar, de Albrecht Dürer. Pînă atunci, trup nu aveau decît zeițele. Și acela destul de vag, în cea mai mare parte ascuns de văluri, de eșarfe, de mantile. Nu poate fi vorba de nuduri în desenele de la Pompeii (secolul I e.n.), unde vedem în realitate satyri și nimfe (nu femei și bărbați) și unde picturile „pornografice” sînt, de fapt, niște caricaturi menite a stîrni amuzamentul convivilor.

Nici literatura nu a fost mai generoasă cu femeia. În romanele Mesei Rotunde, portretul femeii e întotdeauna convențional, plin de stereotipuri: femeia are mîini albe, părul blond, ochi de azur și ten de culoarea zăpezii. Mai mult nu ni se spune, nu ni se arată. Silueta reginei Guenevere, a Isoldei, a tuturor celorlalte domnițe rămîne deocamdată un mister (pentru toată lumea).

Atît de locvace cînd vorbește despre avatarurile iubirii, poetul trubadur devine extrem de discret cînd trebuie să prezinte frumusețea femeii iubite. Înșiră neobosit locuri comune, dar pare a nu fi privit nicicînd o femeie reală. Se văicărește, dar nu descrie mare lucru.

Ce să mai spun de teologii creștini, de Tertulian, de Augustin, de toți ceilalți doctori ai Bisericii? Nu la ei se cuvine să căutăm un portret feminin veritabil. Ei au privit spre văzduhuri, niciodată în jur. Iar femeile, din cîte știm, nu plutesc printre nori ca serafimii și cometele. Un teolog mărturisește, în treacăt, că admiră cosițele femeii, altul laudă buzele ei subțiri, semn de discreție și bună-cuviință. Toți sînt mai degrabă banali. Inocenți. În definitiv, meseria lor nu era să portretizeze femeia, ci s-o îndrume pe calea virtuților.

Cînd descrie trupul sfintei Clara, un anume Eustatius, biograful ei, își păstrează sobrietatea: la 42 de ani, Sfînta Clara își sfîșia cu un bici „învelișul de alabastru al trupului, iar rănile ei emanau o celestă mireasmă”. Nimic nu poate fi sincer aici. Totul este convențional și uscat. Dacă vrei să elogiezi frumusețea unei femei fără să dai amănunte, o compari cu mineralele, cu pietrele prețioase. Și ai terminat. Ai din belșug safire pentru ochi, rubine pentru buze, opal pentru carnație, diamant pentru unghii. Dar asta nu înseamnă că te și pricepi. Ori că simți ceva…

De la trubaduri încoace, lucrurile nu au progresat în chip semnificativ. Întrebat ce apreciază la o femeie, prozatorul francez Pierre Bourgeade, care a scris romanul La rose rose (cei mai frumoși trandafiri sînt, de altfel, cei albi), afirmă fără să clipească, în derîdere: „La o femeie, părul este erotic. Fruntea. Urechile. Ochii. Obrajii. Nasul. Gura. Dinții. Limba. Vocea. Gîtul. Claviculele. Brațele. Încheieturile. Mîinile. Subțiorile. Mijlocul. Spatele. Fesele. Pîntecele. Exteriorul, interiorul sexului. Coapsele. Genunchii. Pulpele sunt erotice. Gleznele. Picioarele sunt erotice – și mă scuz pentru părțile pe care le-am putut uita pe drum”. A citat aproape totul și nu a reușit decît un compliment încăpător. Degeaba te numești prozator, dacă nu ești în stare decît de această înșiruire lipsită de emoție. Aș fi vrut să-mi vorbească îndelung, precum Junichiro Tanizaki în Jurnalul unui bătrîn nebun, numai despre nările femeii.

Voi încheia această însemnare cu o anecdotă (pe care am mai spus-o). L-am întrebat odată pe un student ce iubește mai mult la prietena lui și am adăugat în glumă: plămînii, rinichii sau ficatul? Tînărul s-a cutremurat, de parcă aș fi rostit cea mai cumplită blasfemie, și mi-a răspuns: „Dom’ profesor, dar eu nu m-am gîndit niciodată la prietena mea în acest mod odios…”.

În fotografie: Venus din Arles, la Luvru (foto: Marie-Lan Nguyen).