Suntem în plin război. Fac un pas, dar nu știu dacă voi fi teafără. Fiecare mișcare e însoțită de teamă. Dacă voi fi nimerită de glonț în secunda următoare? Dacă nu mă aplec la timp ca să mă feresc de atingerea letală? Dacă ghiuleaua nu va mai trece razant pe lângă ureche și mă va nimeri direct în ceafă?
Sunt expusă de câteva ore asalturilor crude ale luptătorilor. Nici nu știu unde să mă ascund. În baie, cu ușa închisă? Posibil, dar în cazul ăsta nu voi mai reuși să controlez situația pe teren. În dormitor? Sunt ușor de găsit acolo și voi fi iar în bătaia puștii. În bucătărie? Mai mult ca sigur voi scăpa farfuriile de teamă sau voi uita de paste pe foc, preocupată să mă adăpostesc în caz de tragere.
Acum câteva zile, trăiam în pace. Cuvântul război nu își avea locul la noi în casă. Dar blestematul acela de click pe e-mag a schimbat totul. Uite o pușcă, mama, din aceea de care au colegii mei de la școală, mi-a zis Minu, cu oarecare interes în glas. Toți băieții știu arta războiului, e timpul și pentru mine să învăț. Gândește-te doar, voi trage numai foloase. Învăț să țintesc. Îmi exersez concentrarea. Mă furișez prin casă asemenea unei pisici, nici nu vei simți că stăm împreună. Și promit că, dacă îi cumperi și fratelui meu, Rumbi, o pușcă la fel ca a mea, ne vom juca împreună toată după-amiaza, fără să te mai cicălim.
Coletul e-mag a sosit o zi mai târziu. Fericit curierul care a lepădat pachetul cu două puști în fața casei mele, plecând liniștit în legea lui, departe de rafale de pușcă și zgomot de gloanțe. Nefericită mama care a hotărât să vâre coletul în casă și să scoată cele două puști din cartoanele în care erau fixate. Bine ar fi fost să le agățăm pe un perete și să le privim ca pe tablouri, zicându-ne: da, avem și noi Nerf în casă.
Nerf. Un nume inspirat. Trebuie să ai nerv în tine ca să tragi cum trebuie la țintă. Nervul ține și de curaj, și de hotărâre. Nervul este sau nu este. Îl mânuiești sau nu în folosul puștii. Te naști cu el. Desigur, e vorba de acel nerv de pușcași, de trăgători de elită, de țintași experimentați. Adică de Minu și de Rumbi. Ei par a se fi născut cu puștile Nerf în mână.
Nerf. Știau oare producătorii că, în realitate, puștile denumite astfel țintesc direct în nervii părinților care se confruntă, în casă, cu trăgătorii de elită? Am creierul pe papiote, sunt cu răbdarea întinsă la maxim, sunt obosit peste poate, și multe alte expresii încearcă să îi descrie pe părinți atunci când nu mai fac față realității. În dicționarul de parenting ar trebui însă inclusă o nouă zicală, mult mai simplă și mai sugestivă, care să explice cum ne simțim atunci când nu mai putem: „am Nerf”. Căci cei ce au știu.
Nu înțeleg de ce puștile au avut ca bonus seturi suplimentare de gloanțe. Câte treizeci per pușcă, domnule. Câtă generozitate! Pe la toate etajele se trage, se trage, se trage și muniția tot nu se epuizează. Zgomotul gloanțelor prin aer e mai chinuitor decât uruitul unui șantier în lucru la care asiști fără căști. Ochii lui Minu și Rumbi sunt mai fioroși ca ai ursului cu care m-am întâlnit la Sinaia în pădure. Iar eu sunt mai înfricoșată decât atunci când am descoperit hoți în casă.
Zilele trec, dar nu le mai pot număra. Puștii mei au Nerf, dar nervii mei au dispărut complet. Funcționez precum un robot. Când gloanțele mă nimeresc între coaste sau în picioare, îmi lasă urme roșii, chiar prin haine. Sunt prea ascuțite. Voi face o plângere la producători.
Nici nu poți ține un jurnal cum se cuvine pe câmpul de luptă. Rutinele se schimbă. În bătaia puștii, dispare importanța lucrurilor cu care erai obișnuit. De aceea, nici nu am mai scris în ultima vreme. Sunt mai mereu atinsă de gloanțe. Stau să îmi oblojesc rănile.
A trecut o lună. Situația pe câmpul de luptă e neschimbată. Același entuziasm al lui Minu și Rumbi cu Nerf. Între timp, năzdrăvanii au mai agonisit câte două modele de puști. Bunicii au fost pe rând păcăliți că e nevoie de mai multe instrumente de tortură în casă. Nu mai există zi, nu mai există noapte. Puștile Nerf se odihnesc la loc de cinste în pat. Cu ele începe și cu ele se sfârșește totul.
Am ajuns la un deznodământ totuși. Știam că orice criză are și o rezolvare. Stă în natura lucrurilor să se întâmple așa.
Îmi pun ochelarii cu rame albe și lentile portocalii. Contururile se văd mai bine prin ei. Am pantaloni verzi și tricou comod. Am făcut sport de trei ori săptămâna asta și mă mișc precum o gazelă. Mă furișez după ușă. Sunt nevăzută, neauzită. Rezervele de gloanțe sunt așezate ordonat în borsetă. Așez pușca pe umăr și privesc spre țintă. Sunt pregătită să trag. Sunt pregătită de război.
Acum am și eu Nerf.
Scrie un comentariu