“Rayuela” în tutungerie

Când am terminat facultatea și mi-am luat – prin teleșpicher – repartiție la Comandamentul Flotei de Pescuit Oceanic Tulcea, cum se numea pe atunci (din păcate, nu se mai numește nicicum în zilele noastre!), primul lucru la care m-am gândit a fost să dau un telefon la serviciul personal al instituției și să mă informez în legătură cu formalitățile de angajare. Șeful de personal, cu care s-a întâmplat să vorbesc, mi-a indicat cu ce acte trebuia să mă prezint și mi-a sugerat – cu o detașare pe care am pus-o ulterior în seama unei posibile amnezii – să o fac cât mai grabnic, deoarece navele nu stăteau prea grozav la capitolul ingineri electro. Ce să înțeleagă, atunci, unul ca mine, crescut între dealurile Clujului, altceva decât că plecarea pe mare se va petrece în maximum două-trei luni? S-a întâmplat abia după doi ani!

Timp în care am făcut armata și am așteptat avizul de la Securitate, ausweis fără de care nici un marinar nu putea ieși în apele internaționale. Am avut, așadar, timp berechet să aud o sumedenie de povești despre Las Palmas, principalul port de escală pentru navele noastre de pescuit, încât știam deja numele celor mai importante străzi și bulevarde, cum se ajungea în cartierul deocheat, unde se afla Sovhispan-ul, unde își avea moș Antonio ghereta, și destule altele. Atât de multe știam despre portul canariot încât, în aprilie 1976, când am ajuns acolo cu trawlerul Neajlov, vorbeam cu colegii mei de pe poziția unui cunoscător încercat, unul care ar fi putut ieși în oraș împreună cu ei fără să-i asasineze cu întrebări.

S-a întâmplat, însă, că grupul de care mă atașasem avea un obiectiv precis, care pe mine nu mă atrăgea foarte mult: cartierul cu străzi în pantă, de la capătul cheiului Generalissimo Franco, unde, o să vezi nene, sunt câteva dame a-ntâia! Ce era să fac? Dacă ieșisem în formula respectivă, cu ea trebuia să mă întorc! Noroc că, la poalele dealului, dădusem peste o tutungerie cu plicuri, și timbre, și hârtie de scris și… culmea, cărți! Nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Într-un colț, trona pe un raft Rayuela lui don Julio, mă electrocutaseră din ea câteva pagini în Secolul 20, formidabila revistă a acelor vremuri. Am cumpărat cartea și, odată ajunși la stabilimentul în care oficia Argentina, favorita grupului, m-am așezat pe treptele de la intrare, lăsându-mă absorbit de paginile cărții.

Băieții intrau pe rând, iar când ieșeau, mă băteau pe spinare înainte să traverseze strada și să dea pe gât, la bodega lui moș Antonio, prima bere a zilei: la cerveza Tropical, la cerveza sin rival! Hai, nea Radule, că se răcește supa, îl mai auzeam pe câte unul. Nu știu cât timp am rămas pe treptele stabilimentului, locul unde onoarea colegilor mei părea temporar restaurată, nu știu când s-au întors de la indienii de pe Albareda cu sacii de mohair în spinare, și nici când, de la barul din apropiere, nu s-a mai auzit vocea lui Juan Pardo, al cărui No me hables răsuna în acele zile în autobuze, la radio, la televizor, pe plajă și la toate etajele Galeriilor Preciados.