Duhul din sticlă

Literomania vă propune o nouă rubrică de recuperări, „Sticla de lampă”, dedicată lui Alexandru Vlad (1950-2015). Veți putea citi, în această rubrică, câteva articole ale scriitorului Alexandru Vlad apărute prin diverse publicații înainte de 1989, dar și după, articole strânse apoi într-un volumaș, acum greu de găsit, numit „Sticla de lampă” și apărut în 2002, la Editura Grinta.

Se spune mereu despre prima greşeală că se iartă, e irelevantă în lipsa antecedentelor. Dar (fapt nu întotdeauna deconspirat) odată cu prima deviație morală mai acătări apare în viața noastră un element nou, un gnom ce poate lua diferite forme – chipul prietenului, al iubitei, al colegului, sau e pur şi simplu un tânăr de curând sosit în oraş, cu ochelari lucind a viclenie, părul lung şi replica îndrăzneață, cu alte cuvinte un tânăr foarte precoce.

După una din greşelile mele, un simplu compromis literar cum face foarte multă lume, s-a înființat în cercul meu un astfel de intrus, care mi-a spus cu o uşoară aplecare levantină spre urechea mea: „Poți profita de pe urma propriilor tale greşeli ca de pe uma greşelilor altora. De altfel, acestea nu mai sunt greşeli imediat ce rezultatul lor deschide oportunități”. Formulări paradoxale şi labile, după cum labil am fost şi eu în momentul de hybris. Aveam să mai aud de la el astfel de formulări: „Adevărul unei piese de teatru este în culise, pe scenă se destaşoară convențiile”. „Tirania există doar pe timp de pace. Războiul are legile lui, așa cum le teoretizează Gèrard Klein”, îmi explica el etalându-şi cultura. Sau: „spune-mi ce face păpuşa, şi-ți voi spune ce deget a mişcat păpuşarul”, acesta din urmă fiind unul din aforismele lui favorite.

E maleabil şi ductil, bun conducător de zvonuri, lucru ce aminteşte de calitățile cuprului atât de des întrebuințat. S-a acordat un premiu? El cunoaşte rațiunile. A debutat cineva? El cunoaşte resortul. Consideră firesc ca lucrurile să aibe față şi dos, să scriem una şi între noi să admitem alta, diplomația pare pentru moment mai importantă decât istoria. Se desfăşoară şi se oferă ca un spectacol, arată fețe multe năucind – poate fi Mephistophelic, mefistofelic sau doar mefistic, după caz. Cunoaşte pe toată lumea şi este floare a Veleitarilor. Desigur, s-a compromis de câteva ori, dar nu s-a pierdut cu firea (vitalitatea felină a tupeului său!) şi cât poate umbri din grația unei femei faptul că s-a poticnit la a treia figură de cadril?

Fură cărți din biblioteca orăşănească, în setea-i de cultură incomodată de tiraje insuficiente. Și nu se mulfumeşte cu atât – mai găseşte satisfacție în a cuceri după aceea simpatia inocentă a bibliotecarelor.

Am cunoscut oameni care simțeau nevoia unui prieten şi a unui duşman, simpatia şi antipatia fiind două disponibilități umane în căutare de obiect, dar el, mai complex, simțea nevoia a doi prieteni care să fie, dacă se poate, duşmani între ei, oferindu-i lui posibilitatea unei neutralități androgine. Și a manipulării. Cu aceste obiceiuri s-ar părea să aibe o poziție veşnic primejduită, dar nu e aşa pentru că știe să intre în grațiile cuiva mai puternic, sau lasă de înțeles c-ar fi într-o astfel de grație. E mica suveică a peştelui ce trăieşte sub aripa balenei, curțând-o de alți paraziți, gâdilându-i branhiile sau făcând vălurele când apa e atât de nemişcată încât nu stimulează oxigenarea caşalotului. Căci oamenii puternici consideră firesc să aibă duşmani. De altfel, un om se consideră puternic pe măsura sferei de antipatie pe care o poate acoperi, un fel de rază de acțiune. Și atunci când nu-şi văd duşmanii, sunt neliniştiți pentru că aceştia

„trebuie să existe ei pe undeva”. Și dacă nu sunt vizibili înseamnă că tocmai sunt convocați în conspirative adunări.

„Te învăț eu cu ce-i poți înspăimânta pe bătrâneii aceştia care au scris atâtea cărți, îmi spuse el odată. „Cu tinerețea! Toți au nostalgia tinereții pe care și-au istovit-o în lecturi și inerția greoaie a scrisului. E ceea ce ei nu mai au și noi putem expune cu toată splendoarea.”

Se hrăneşte din orgoliul altora ca un marțian cu raze gama. Întotdeauna îți oferă o alianță cu aerul că-ți face un hatâr, el are clarviziunea și dexteritatea intrigii, atât de necesara lipsă de pudoare, iar tu ai cunoştințele, calitatea scriiturii şi pavăza onestității. O astfel de mezalianță faustică poate să facă față oricăror provocări.

Mai târziu, când mi-am dat seama cu cine am de-a face, m-am simțit vinovat ca de eliberarea duhului din sticlă. Doar că am observat totuşi puterile reduse pe care le are în scris. Această debilitate îl handicapează cu adevărat. Machiavelismele lui (îi strălucesc ochii de bucurie când îi spui că-i „machiavelic”, cuvântul parcă ar avea o doză râvnită de azot) n-au decât putere orală, sunt de scurtă durată și trebuiesc urgent secondate. Scrisul îi cere o frecvență pe care n-o are, insinuările, sugestiile, malițiile, răstălmăcirile, măgulirile, deconspirările și mai ales serviciile sale (atât de disponibile) n-au durabilitatea perenă a scrisului. Concretețea acestuia îi cere o angajare la care nu e dispus, un risc al consecvenței, nediplomatic și incomod.

Ma gândeam dacă am neapărată nevoie de el, dacă trebuie cu ajutorul lui să-mi asigur imunitatea la ceea ce reprezintă tocmai el – microbul bolii folosit în scopuri benigne, cu toate riscurile pe care aceasta le comportă: să devin şi eu ca el, să nu-mi folosească la nimic, să-mi fure tacâmurile după ce-i dăruiesc sfeşnicele, sau cine mai ştiu eu ce.

Din greşeala mea s-a întrupat, dar lucrurile nu sunt iremediabile câtă vreme nu i-am promis acel hatâr pe care mi-l tot cere: să-l tolerez, să facem un pact. Să ne alegem nişte victime. Insalubritatea duce la paraziți, dar nu-i poți accepta prin simplă opțiune. Am ezitat o clipă știind că sunt unii care au totuşi nevoie de el – orice rinocer o fi având nevoie de o păsărică întreprinzătoare (Dürer desenând rinocerul de ce-o fi uitat oare păsărica sau rinocerul singur are şanse la eternitate?), dar apoi l-am sechestrat în sticla lui verzuie şi am lipit chiar şi o etichetă: Pediculus Litterarum.