Nu voiam să fiu caraghios, ci năprasnic… Cele mai crude scene de sex din literatură

Nu am cum să verific (și nici răbdare nu prea am), dar nu cred să existe nici o scenă erotică în toată proza lui Tolstoi, poate nici în cea a lui Dostoievski, scriitori mai degrabă puritani, lipsiți de îndrăzneală.

În cărțile lui Lev Nikolaevici Tolstoi, sînt aproape sigur că nu există. Pudoarea autorului este maximă. Și nu e vorba numai de pudoare. Tolstoi sugerează adesea repulsia cea mai violentă față de orice element carnal. Prezentarea unei scene erotice ar veni în directă contradicție cu principiile sale (destul de rigide) despre artă, despre femeie, despre mariaj și despre tot ceea ce implică un mariaj, despre sex, ca să nu spun mai mult. La Tolstoi, violența și cruzimea nu au niciodată un aspect senzual.

Pînă și în Sonata Kreutzer (prima ediție apare în 1891), unde o astfel de scenă ar fi cerută de însăși logica întîmplării narate, Pozdnîșev, bărbatul înșelat (întors pe neașteptate acasă), își suprinde soția și amantul, un violonist, stînd la masă în „salonaș”, și nu în patul din dormitorul femeii, cum s-ar cuveni (și ar fi mai firesc). În definitiv, juridic vorbind, în povestirea lui Tolstoi, dovada adulterului e incompletă, ca să nu spun inexistentă, e o simplă conjectură. Nu poți face sex îmbrăcat în frac, mîncînd prăjiturele în salonaș și scîrțîind din vioară, dar nici tîrînd o crinolină greoaie după tine. Nimeni nu s-a gîndit la asta. Așadar, ipoteza soțului rămîne o fantezie psihotică, el înflorește o realitate destul de banală. Crima lui Pozdnîșev se sprijină doar pe supoziții, pe exaltările unei minți obosite și, pînă la urmă, păstrează o bună doză de gratuitate, de arbitrar. Dar dacă așa-zișii amanți sînt nevinovați? Este și asta o ipoteză de lectură, printre altele. Pozdnîșev ucide fără temei legal. Din cîte știu, nici un critic literar n-a remarcat-o. Transcriu:

„… m-am furișat tiptil, am deschis brusc ușa. Mi-amintesc de expresia fețelor lor. Țin minte această expresie, fiindcă mi-a stîrnit o bucurie atroce. Era o expresie de groază. Tocmai asta voiam… El sta, mi se pare, la masă, dar văzîndu-mă ori auzindu-mă, a sărit în picioare și a rămas cu spatele spre bufet. Chipul lui nu exprima decît groaza, o groază care nu lăsa nici umbră de îndoială. Pe fața ei am citit aceeași expresie de groază, dar mai era și altceva. Dacă n-ar fi fost decît groaza, poate că nu s-ar fi întîmplat ceea ce s-a întîmplat [Pozdnîșev își înjunghie nevasta, n. m.]; dar expresia feței ei, cel puțin așa mi s-a părut în primul moment, vădea și mîhnire, supărare, pentru că-i era tulburată idila amoroasă și fericirea pe care o resimțea alături de el. S-ar fi zis că nu voia nimic altceva decît să fie lăsată să-și guste fericirea acelor clipe…

M-am oprit o clipă în pragul ușii, cu pumnalul la spate. În aceeași clipă, el zîmbi și, pe un ton nepăsător pînă la ridicol, rosti:

– Cum vezi, facem muzică…” (traducere de Cezar Petrescu și C. Recevschi).

Asta e tot. Ce-i drept, exclamația stupidă a violonistului ar fi meritat pedeapsa cea mai cruntă. Și eu i-aș fi spart incisivii. Din norocire pentru el, muzicantul nu este un cavaler medieval, un Lancelot, un Tristan, nu sare în apărarea femeii, nu-și pune pielea la bătaie, nu caută sacrificiul suprem, ci o ia, pur și simplu, la sănătoasa, cu viteza amețitoare a lașității. Scapă, în cele din urmă, cu viață. Fuga e rușinoasă, dar sănătoasă. În schimb, comentariul lui Pozdnîșev nu este deloc stupid și are suficient haz pentru a-l cita în încheiere:

„Am vrut să pornesc în urmărirea lui, dar mi-am dat seama că ar fi fost ridicol să fug în ciorapi după ibovnicul soției mele, și nu voiam să fiu caraghios, ci năprasnic”.

Foto: „Kreutzer Sonata”, pânză de René François Xavier Prinet