„Primul sânge” de Amélie Nothomb, un roman ademenitor

Amélie Nothomb a câştigat Premiul Strega Europeo 2022 cu cartea de faţă, alături de Mihail Şişkin, aşa că am citit-o cu mare curiozitate, de ce nu? (A câştigat şi Prix Renaudot 2021, dar eu sunt pasionată de Strega, de asta l-am menţionat întâi). Adevărul e că a fost o plăcere după ce citisem „Pétronille”, care este, de fapt, o odă şampaniei, nu o carte adevărată, pentru că în afara unor foarte puţine scene (singura excelentă fiind cea cu Vivienne Westwood) nu prea are de-a face cu un roman ca lumea. Deci, cu „Primul sânge” Nothomb revine şi scrie încă o dată despre tată. Este o temă care o fascinează sau obsedează şi nu se lasă până nu stoarce tot din ea. Şi ştiţi expresia aia desuetă „nu poţi să laşi o carte din mână”? Ei bine, niciodată nu mi-a plăcut, dar asta face Amélie Nothomb aici, reuşeşte, cu o poveste simplă şi cu o scriitură la fel de simplă şi amuzantă, să-şi facă cititorii să nu lase cartea din mână până la sfârşit.

De data asta ajunge la un fel de pace pentru că îl prezintă pe Patrick Nothomb ca pe un erou. Dar până să merite statutul ăsta, trece şi el prin grozăviile copilăriei: e crescut de bunicii din partea mamei şi tânjeşte la nişte părinţi: mama este aproape absentă şi arată oarecare interes faţă de el doar în măsura în care începe să semene puţin cu tatăl lui, dispărut într-o acţiune de deminare. Odată rămasă singură, mama se transformă: „asprimea a pus stăpânire pe chipul ei şi i-a răpit tinereţea; gândul că trebuia să-şi înlocuiască iubirea pentru soţ cu iubirea pentru un copil o revolta; bărbaţii ştiau că nu era niciun pericol dacă-i făceau curte: ea oricum n-avea să cedeze. Din acest motiv o curtau, era o ocupaţie plăcută”.

Patrick îşi adoră mama chiar dacă o întâlneşte rar, şi imaginea ei creşte în mintea lui cu fiecare detaliu pe care-l descoperă despre ea: „pantofii ei cu toc scoteau, îndepărtându-se, un ţăcănit divin”. Când împlineşte patru ani, se întâmplă ceva deosebit: pozează împreună cu mama pentru cel mai faimos pictor din Bruxelles şi e fericit pe toată durata pozatului doar pentru că are voie să stea în braţele ei. Rezultatul o nemulţumeşte pe femeie: „ai zice că nu suntem noi”, iar pentru copil e un motiv de bucurie şi, în acelaşi timp, o revelaţie: „Astfel, noaptea, adormeam contemplând o icoană maternă din ce în ce mai închipuită.(…) Mama nu mai era acea femeie pe care o ştiam, era cea din tablou”.

Este un băiat firav, dar vizita la bunicii paterni îl schimbă. La Pont d’Oye dă peste o altă lume şi alt mod de a supravieţui: mâncarea e puţină, întâi se îndestulează adulţii şi doar ce rămâne se împarte între copii – pe care la început el îi numeşte „hoarda de huni”. Aici descoperă rubarba şi faptul că vrea să fie portar de fotbal. Patrick se adresează cu „mamaie” şi „tataie”, cuvinte care apropie mai mult şi distrează, mai ales că noua mamaie e mult mai tânără şi are copii de vârsta lui. Află de la ea că bunicul e şi poet: „trăieşte într-un fel de basm unde femeile sunt prinţese care se hrănesc cu rouă, iar copiii sunt fraţii şi surorile lui Tom Degeţel”. Personalitatea bătrânului nu e totuşi lipsită de interes: în afară de poeziile pe care le scrie şi a căror valoare e ferm contestată de propriii copii, se va dovedi un tiran când se va împotrivi căsătoriei lui Patrick. Deşi pare blând şi aerian, este cel care mănâncă primul şi căruia nu-i pasă dacă vreunul din copii mai apucă vreo coajă de pâine. Familia are obiceiuri pe care Patrick le află încet-încet şi, deşi nu le înţelege, le adoptă, iar mai târziu va vorbi cu plăcere despre ele: „iarna castelul nu are încălzire, aşa că toţi se încălzesc în shtouf, adică se reunesc într-o singură cameră şi se înghesuie unii într-alţii”.

Nothomb îşi continuă povestea cu prima iubire a lui Patrick şi, în mod aproape firesc, prima trădare, din care trage nişte învăţături potrivire firii lui: „după acea poveste am rămas cu un reflex plin de înţelepciune: să nu mă îndrăgostesc niciodată de o femeie până n-o văd supărată”.

La facultate are loc o succesiune de scene care sunt un pic depăşite sau mai potrivite unei comedii slăbuţe: prietenului său cel mai bun îi cade cu tronc o fată, Patrick scrie scrisorile de dragoste în locul lui, vin răspunsurile din partea fetei, şi, în final, descoperim că şi ele erau scrise de altcineva.

Patrick alege calea sigură şi plicticoasă, crede el: diplomaţia şi căsătoria (cu femeia iubită, din fericire). Are loc cel mai important eveniment al vieţii lui: i se naşte primul copil şi astfel devine tată, ştie că cineva o să i se adreseze lui cu acest cuvânt care pentru el a însemnat totul prin absenţă. Ceea ce lui nu i s-a oferit el va trebui să ofere şi e copleşit de emoţie: „când l-am luat în braţe, am simţit o iubire atât de intensă, încât n-am putut scoate niciun cuvânt; paternitatea era vocaţia mea, simţeam asta, şi totuşi habar n-aveam în ce consta. Mă bazam pe bebeluş c-o să mă înveţe”.

Este trimis în Congo şi aici va fi silit să se trezească din huzureală şi să lupte pentru supravieţuire prin singurul mod pe care-l ştie: el vorbeşte, întocmai ca o Şeherezadă, doar că el trebuie să convingă o armată de rebeli sau cel puţin pe căpeteniile lor.

Despre ce vorbeşte, de fapt, Nothomb în carte? Despre copilăria lui Patrick şi nevoia lui de a avea un tată. Da, asta este la prima vedere, tatăl absent pe care el încearcă să-l găsească ba în bunic, ba în socru, dar este mai mult, pentru că el încearcă în acelaşi timp şi să găsească o punte spre mama lui. Sunt practic două absenţe în viaţa lui, doar că diferite, una e clară, cealaltă conţine un sâmbure de amăgire, pentru că mama are o prezenţă fizică, dar atât. Aşa (ne)echipat începe el lupta pentru cucerirea unui loc în lume, unui drum, unei femei, unei familii până la urmă.

Nu cred că e un spoiler dacă vorbim puţin despre sânge, totuşi dacă vreţi să aflaţi singuri semnificaţia titlului, nu citiţi paragraful de faţă. Pentru mine, titlul unei cărţi are mare importanţă pentru că ştiu cât de greu se ajunge la el şi cât de uşor e să-l alegi pe cel greşit care să nu apropie cititorii de carte. Aici „primul sânge” văzut determină începutul leşinurilor lui Patrick, el pur şi simplu nu suportă să vadă sânge, asta e tot. Nu poate să fie numai atât, nu? Ceva, altceva trebuie să însemne şi atunci fiecare cititor o să vină cu varianta lui. E vorba de laşitate (din cauza asta nici nu poate fi aceptat în armată)? Înseamnă că nu e pregătit pentru viaţă? Şi totuşi adevăratul lui talent va ieşi la iveală până la urmă.

Dacă ar fi să alătur un cuvânt micului roman care a cucerit atâţia cititori deja, cred că ar fi ademenitor, asta pentru că a cam căzut în dizgraţie mult folositul captivant, care spunea tot. Nothomb are umor, are un stil alert şi simplu, are o poveste care stă în picioare pentru că e vorba despre un copil în primul rând, şi are siguranţa dată de experienţa ei.

Amélie Nothomb, „Primul sânge”, traducere de Claudiu Constantinescu, Editura Trei, 2022

Foto: Jean-Baptiste Mondino. Sursa aici