Pe drumul de marmură al mării

Colegul meu mi-a povestit într-o zi cât de mult este iubit de Sfânt. S-a botezat la o biserică ce îi poartă numele și de aici a pornit totul, crede el. L-a chemat apoi în momente de cotitură și a venit, grabnic, așa cum știe atât de bine, cu papuceii plini de praf și iarbă, de acolo, din insula îmbăiată de Egee, unde a slujit și a sfințit locuri și oameni. Mi-a adus o bucățică din acești papucei, ei se schimbă în fiecare an de preot cu unii noi și de fiecare dată se tocesc, pentru că Sfântul umblă necontenit să își întindă dreapta celor care îl strigă. El e în Cer, dar e și pe pământ, de fapt nu a plecat niciodată, pentru că ne iubește. Bucățica din papucei o caut, dar am rătăcit-o într-un sertar. Mai am însă sticluța cu ulei sfințit de la candela Sfântului și de la o vreme mi-a tot venit să mă ung cu uleiul de acolo pe frunte și, uneori, chiar pe locul unde se află inima.

Nimic altceva nu mai știam despre Sfânt. Adieri pe la urechi, de grabnice răspunsuri la rugăciune, putere inexplicabilă și har divin. Amintiri ale unor discuții cu preoți care îl pomeneau. Și numele, numele său atât de special, nu ai cum să îl lași deoparte. Totuși, nu m-am împrietenit cu el atâta vreme.

Deodată, însă, Sfântul a venit la mine. Nu e minune mai mare decât aceea de a face cunoștință cu un sfânt, fără să îl chemi, să îți facă el onoarea de a ți se arăta, ce am făcut eu bun în viață pentru a avea parte de o asemenea binecuvântare?

Sunt o imperfectă care a sărit din greșeală în greșeală, atinsă de incertitudini și întoarceri înainte și înapoi. Azi însă știu ce vreau. Și azi, nici ieri, nici mâine, Sfântul vine la mine. Prin vocea prietenei Sale, care arătându-mi lumina de pe drum, pe care nu o vedeam de frică, îmi întinde cu credință nestrămutată iconița lui. Mai am una, îmi zice, nici nu știu de ce am luat-o, dar am pus-o aici pe masa mea, poate mai are cineva nevoie de ea. El este grabnic mijlocitor. Ai făcut tot, acum Dumnezeu trebuie să lucreze. Sfântul vine repede, are o tichie simpatică pe cap, el îndrăgește oamenii, răspunde cu iubire.

Mă duc la vechea sa biserică, aruncată în mijlocul orașului aglomerat. E arșiță afară, iar înăuntru găsesc vremurile străvechi când sfinții umblau în papuci pe ulițe și mântuiau lumea. Miroase a Dumnezeu, ar spune băiețelul meu cel mic dacă ar vedea racla cu bucățica din moaștele Sfântului și micuțul altar care clădește din nou și din nou credința în Ziditor. Mă rog și aprind lumânări și iese soarele, precum a ieșit după acele prime șapte zile ale ființării lumii noastre.

Când plec în Grecia în vacanță, îmi pun iconița Sfântului în mașină, scut pe drum și încurajare a descurajării. Sunt singură, nimeni în dreapta mea, dar Cerul a mai coborât un strop și mă simt ocrotită. Ajung la malul mării ostenită de kilometri de viraje. Nu simt încă, dar miracolul a început. Miracolele nu încep niciodată cu știiința noastră, ci se înfăptuiesc treptat, ascunse de ochi omenesc, până când noi îl vedem dintr-odată. Miracolul e ca un fulg care cade ușor din Cer, aterizând pe umărul nostru însetat de dreptate. Dumnezeu vorbește prin sfinți, iar sfinții vorbesc prin alți oameni și prin întâmplări de neîntâmplat. Alteori, Dumnezeu vorbește chiar prin noi, cei ce le cerem ajutorul. Te trezești că spui ceva și nu știi de unde au venit acele cuvinte și nici ce sens au, dar după un timp apare înțelesul și atunci te întrebi cine ți-a așezat pe limbă acele cuvinte.

Mă plimb printr-un sătuc grecesc de munte și am intrat într-un magazin să cumpăr un prosop de plajă. La casă vreau să achit și văd că magazinul are la vânzare și icoane. Întreb, îl aveți și pe Sfânt? Proprietara caută printre suveniruri icoana cu el, dar nu o găsește. Îi are pe toți, doar pe el nu, conchide ea. Încep să râd. Sunteți sigură? mă trezesc eu întrebând-o. Eu cred că îl aveți aici, undeva. Caut eu, mă ofer din senin. Nimic printre rafturi. Dar iată, magazinul are pereți, iar pe pereți mai sunt agățate icoane. Și sus, pe rândul cel mai de sus, acolo în colț, văd tichia cunoscută. Îi arăt icoana proprietarei. E cea mai mare dintre toate. Să fie oare Sfântul? verifică ea nelămurită. El e, fără îndoială, tichia, privirea. Înțelege și ea că despre el e vorba, el a stat atâta timp păzind peretele de sus. Cât vă dau pentru icoană? Proprietara întoarce icoana pe spate, dar nu are lipit niciun preț pe ea. Firesc, cum să poți să îl cumperi? E totul o convenție, iar grecoaica negustoreasă îmi spune o cifră, 60. Da, e în regulă, iar ea se miră că primesc așa repede, dar ce e un număr?

Așez icoana în camera de hotel. Noaptea, agitată în așternuturi, am impresia că Sfântul îmi suflă prin ureche. Parcă cineva îmi spune că a sosit și pentru mine, grabnic ajutător. Aud foșnet de pași, de pași zoriți de pe alt țărm al Mării Egee, e agitație în lumea dinafara mea, sau mai degrabă în cea dinăuntru, un vis nelămurit și întrerupt mă înconjoară. Mă așez pe pernă cu fața spre chipul său din icoană și cad într-un somn adânc până dimineață.

Pe drumul de marmură care mă scoate din golful seren unde sunt cazată, se află o biserică minusculă. Un paraclis, mai degrabă. Aruncată printre măslinii care păzesc marea, are geamurile sparte, e părăsită de mâna celor care înainte o îngrijeau. Turiști în du-te vino trec pe lângă ea zilnic și nimeni nu se oprește. Parchez și intru, e mizerie pe jos, iar una dintre uși e dărâmată. Acolo sunt încă icoane, biserica e vie deci, ce contează că acum plouă și bate vântul în ea, iar crengile își fac sălaș. Mă rog și mă bucur.

Trec și a doua zi pe la mica biserică de pe drumul măslinilor, la marginea mării cu marmură. Acum am adus o lumânare parfumată, doar din acestea se găsesc printre suveniruri și o aprind. De când nu a mai fost lumina aprinsă aici? E aproape seara și turiștii au dispărut prin taverne și camere de hotel. Drumul cuprins de pace se așază în sine, împăcat. Mă rog și mă bucur.

Mai vin și în ziua următoare, e ultima în care pot trece, apoi va trebui să mă întorc acasă. Aduc o nouă lumânare cu aromă de baloane de săpun, promite că va arde 45 de ore, deci până sâmbătă va fi lumină aici. Pereții cu icoane au oricum viață, acum simt că fac și eu parte din respirația acestei bisericuțe. E Fecioara aici, e și Iisus, sunt și alți sfinți. Dar când să ies, prin spate, în colțul cel mai umbrit, văd însuți chipul Sfântului veghind, părinte al celor care îi cer mâna dreaptă. Cum de nu l-am văzut în celelalte zile, ascuns pe drumul de marmură de lângă mare? Mă rog și mă bucur.

Acasă, îi explic băiețelului meu cine e Sfântul și cât de caldă îi este mâna dreaptă. Cheamă-l și va veni cu papuceii, îi zic. Mama, cum de merge deși a murit? Sau de fapt nu a murit și ne ajută în continuare? Și cum de are iarbă pe papucei, înseamnă că îi murdărește? Ne putem și noi întâlni cu el pe drum?

Merg la bucătărie. În cameră, micuțul meu stă în brațe cu icoana grecească a Sfântului, privindu-se în oglindă. Râde când mă vede. Mama, m-ai prins asupra faptului, îmi zice, mă iubeam și eu un pic cu Sfântul.

Bucură-te, Sfinte Spiridon, cel ce ai dovedit adevărul prin fapte minunate!