Ciupercuței mele dragi
Cum să-mi plîng iubirea mea pentru tine,
acest cadou dumnezeiesc care s-a arătat
în curtea lui septembrie, această enumerație
pe care nu aș putea s-o închei și pe care
o tot încep totuși, decît iubindu-te superfluu
și egoist, nelăsîndu-ți timp nici să respiri?
Sunt cu mult peste mijlocul de drum
al vieții mele, nu pot să fiu înțelegător
nici cu mine însumi dacă mă gîndesc
că nu am avut șansa să ne întîlnim mai
devreme, cum să fiu înțelegător
cu programul tău sau cu zilele care o iau la vale?
Cum să-mi plîng iubirea mea pentru tine,
mică japoneză cu ochișori de jar, cu
talia cît a unei rîndunici, cu dințișorii
de fildeș și cu lucruri pe care nu
se cade să le spun în public așa cum
spun mereu povestea vieții mele,
ajunsă la apogeu prin părul tău
pe care-l răvășești cu atîta grație?
Trebuie să rîd, să te îmbrățișez,
să te sărut cît e viața de scurtă,
să nu mă gîndesc la altceva, să
nu am empatii orientate spre lucruri indiferente,
să mă tem că nu mă vei iubi și
să mă asigur în fiecare clipă că din fericire
am greșit, din nou nu am dreptate!
Totul e asta, nimic nu e altfel,
nu poate fi, inima mi se rupe
dacă mă gîndesc că ar putea sau
chiar ar trebui să fie altfel, dau
dovadă de o pasiune pe care
încă n-o cunoscusem, îți plîng
pașii dispăruți în camera cealaltă.
Dragostea, ce chestie. Ești nefericit
datorită chiar fericirii tale.
Scrie un comentariu