Flash fiction stories – noiembrie 2022: „La coafor” de Adriana Spineanu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

La coafor

Adriana Spineanu

Se priveşte în oglindă. Pe frunte, deasupra fiecărei sprâncene în parte, are câte o gropiţă. În ciuda celor 40 de ani, este prima oară când le observă. Asta o impulsionează să se studieze mai departe. Are şi aşa timp, cât culoarea violet pe care a ales-o, de data asta, „prinde“.

Din spatele unui paravan, se aud cuvinte dispersate şi răzbate un miros de rulouri de primăvară care îi răscoleşte stomacul. Mai ia o gură de apă din paharul oferit cu amabilitate de coafeza ei preferată. Si când te gândeşti că la început nici măcar nu puteau să se înghită una pe cealaltă.

„E incredibil cum timpul şi banii schimbă relaţiile dintre oameni“ îşi spune, rememorând timpurile în care, abia mutată în Turingia, era privită cu scepticism. Nu numai o dată, remarcase privirile indiscrete care o explorau fără niciun fel de reţinere, de parcă ar fi fost vreun fluture exotic ţintuit cu ace subţiri, entomologice, pe polistirenul acoperit cu catifea moale al unui insectar.

Gândurile au purtat-o automat spre tatăl ei. Era pasionat de fluturi. Avea o mulţime, aparţinând diferitelor ordine şi familii, stăteau atârnaţi în camera lui de lucru sub formă de tablouaşe mici, pătrăţoase, cu rame negre şi înguste. Pe ea o oripilau cadavrele lor, dar o şi atrăgeau cumva, într-un fel morbid. Le urmărea irizaţiile subţiri ca nişte fire translucide traversându-le aripile colorate. Cel mai mult îi placeau la ei antenele, pe care le reproducea cu atenţie şi cât mai exact, în desenele ei de copil.

Tata… câţi ani trecuseră oare de când nu îşi mai vorbiseră? Înainte stăteau la poveşti şi el îi împărtăşea atâtea lucruri minunate. Îi explicase cu lux de amănunte despre cum viermii de mătase, ghemuiţi pe frunze de dud, formează gogoşile acelea ovale şi delicate de mătase, după care se izolează în interiorul lor, aşteptând liniştiţi să se transforme în fluturi.

Tata… Cum putuse face așa ceva? Prin ce mecanism necunoscut, prin ce anomalie un bărbat atât de atent şi de sensibil se transforma brusc într-un monstru? Uneori avea impresia că poate nici nu fusese adevărat, că poate îşi imaginase totul într-un fel macabru, care friza patologicul. În momentele acelea de îndoială, ar fi vrut să pună mâna pe telefon şi să-l sune. Să îşi ceară iertare pentru că îl abandonase aşa şi să-i spună că ea nu îl uitase, că ceva doar îi tulburase judecata. Dar, pe urmă, ţipetele de groază o trezeau. Erau ţipetele unui copil, ţipetele ei. Văzuse nu doar o data cum mama ei era supusă unor chinuri îngrozitoare. Era trântită la pământ şi lovită în mod repetat cu pumnii în cap şi picioarele în burtă. Și întotdeauna mama vorbea, îi mergea gura ca o moară stricată. Se gândise de multe ori… poate dacă mama ar fi tăcut, poate atunci tatăl s-ar fi oprit. Ar fi cruţat-o. Dar nu, mama continua să vorbească. Nu îşi mai aminteşte exact ceea ce spunea, dar aude încă şuvoiul care îi răbufnea printre dinţi din ce în ce mai încet. Ea, în schimb, ţipa, striga din ce în ce mai tare. Striga la tata să înceteze, invoca o forţă superioară care să o ajute, să îi ajute pe toţi trei. Cel mai tare a ţipat atunci când şi-a văzut mama trecând efectiv prin geamul uşii de la sufragerie. În aer s-au spart atunci sute de fâşii de geam în relief. Atunci i s-a spart şi ei sufletul în bucăţi şi nimic nu a mai fost vreodată la fel. Și-a spus că, pesemne, este prea insignifiantă ca vreo forţă, fie ea aici pe Pământ sau acolo în Ceruri, să-i acorde vreo importanţă.

Au capitonat uşa sufrageriei, anii au trecut, a plecat unde a văzut cu ochii, cât mai departe de locul acela blestemat dar distanţarea a fost doar fizică. Scenele acelea care o îmbolnaveau erau retrăite periodic, declanşate fiind de te miri ce: părul ondulat al vreunei femei care îi amintea de maică-sa, vreun RMN în care desluşea vreo hemoragie intracraniană sau vreun hematom subdural, timbrul mai aspru al vreunei voci bărbăteşti. O făceau să se cutremure, în timp ce, la interior, se contorsiona şi se chinuia sub influenţa unor spasme psihice greu de închipuit. Degeaba îşi impusese să facă pace cu trecutul şi mai ales să accepte că ea, copil fiind, nu putuse face nimic pentru a atenua dezastrul provocat de către doi adulţi. Se învârtea în cerc, întorcându-se mereu în acelaşi loc şi retrăind parcă un coşmar. Era precum o marionetă pusă pe repeat.

O boare caldă îi mângâie faţa prelungă, mâzgălită cu lacrimi alungite şi voluminoase.

-Am setat casca la 15 minute, îi zâmbeşte cu o voce uşor piţigăiată coafeza. Aveţi un păr minunat, cu onduleuri naturale. Cu aşa gene bune aveţi pentru ce să le mulțumiţi părinţilor dumneavoastră.

Miruna închide ochii, în timp ce căldura o învăluie precum într-o gogoaşă a unui vierme de mătase.