Transfer (fragment de roman) (II)

În timp ce conversam tot mai aprins despre raiul comunist din vremurile de tristă amintire, am ajuns spre capătul străzii Gheorghe Lazăr, în locul unde ar trebui să fie Teatrul vechi, acum o ruină. Vă sunt, așadar, și un ghid al vremurilor trecute, vă plimb prin timp, prezentându-vă locuri care ar fi trebuit să mai fie, dar au dispărut. Teatrul vechi din Arad era un spațiu magic pentru mine. Acolo am văzut în liceu primele filme de artă rusești, când nu existau platforme de streaming, YouTube și torrent-uri. Profesoara de română, o doamnă în adevăratul sens, foarte deschisă și empatică, ne ducea din când în când, vinerea, să înțelegem cu adevărat ce înseamnă să fim filologi. Era și o probă de rezistență. Până la creditele finale ale peliculei mai rămâneam doi-trei în sală.

Acolo am vizionat prima dată Călăuza și Sacrificiul, capodoperele lui Andrei Tarkovski. Călăuza m-a marcat cel mai puternic, prin poezia sa borgesiană. E un film pe care aș putea să îl revăd oricând, dar despre care am evitat mereu să mă pronunț. De ce? Fiindcă evit să scriu despre capodopere. Indiferent că este vorba despre o carte, ori un film. Ce mai poţi adăuga şi nu s-a spus deja? Nu scriu despre regizorii preferaţi din respect faţă de ei, ca să nu le ucid misterul. Dar poate şi dintr-un complex.

Tot acolo am văzut un alt film rusesc minunat, dintr-un secol mai apropiat, Ostrov, al regizorului Pavel Lunghin. Și nu o singură dată. Mergeam la toate proiecțiile, oricând rula. Speram, odată cu fiecare nouă vizionare, să-mi atenueze din entuziasm. Nu s-a întâmplat aşa. Am devenit prizonierul unei pelicule de film. Ori de câte ori o reiau, mă copleșește profund și mă eliberează din hipnoză abia la mult timp după final.

Atunci când citesc o operă scrisă, cititorii stabilesc gradul de credibilitate al mesajului literar. Scrierea prinde imagine în mintea cititorului doar în măsura în care acesta o doreşte. Cu cinematografia, lucrurile stau diferit. Spectatorului îi sunt impuse o suită de imagini pe care, vrând, nevrând, el le înregistrează. Ideea de intimitate a receptării operei literare ia sfârşit o dată cu filmul religios. Impactul vizual este atât de puternic, încât credinţa proprie a fiecărui individ nu poate selecta doar fragmentele care îi conferă lui o însufleţire aparte. Într-o artă „violentă” precum cinematografia, imaginile sunt create de altcineva decât propria credinţă. Până şi cel mai agnostic individ nu poate părăsi indiferent sala de cinema după ce a vizionat Ostrov.

În ce măsură sacrul este reprezentabil? În ce măsură sacrul poate fi reflectat de artă? Răspunsul, cred, se află undeva în afara artei, şi anume în rugăciunea inimii repetată insistent de Anatolie, din care converg atât actul artistic, cât şi ritualul în sine. Unicitatea imaginii artistice, aşa cum o defineşte chiar Andrei Tarkovski, îşi are originea în modelul spiritualităţii japoneze: „Poezia japoneză îşi plăsmuieşte imaginile astfel încât ele nu semnifică nimic în afară de ele însele şi, în acelaşi timp, semnifică atât de mult, încât sensul lor final rămâne de necuprins. Imaginea îşi atinge cu atât mai precis scopul, cu cât este mai dificil de a o încadra în vreo formulă accesibilă intelectului.”

Ostrov propune drept caracter principal un personaj parcă izvorât din opulenţa realismului literar rus, părintele Anatolie, impecabil transpus în scenă de actorul Pyotr Mamonov. Capturat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de trupele naziste pe un remorcher, viitorul părinte e silit să îşi împuşte superiorul, Tihon Petrovici, pentru a scăpa cu viaţă. Ceea ce, mai din greşeală, mai din dorinţă, o face. Nemţii detonează o bombă pe ambarcațiune și suflul exploziei îl aruncă pe tânăr în apă. E recuperat de călugării de pe ţărmul unui ostrov din apropiere. Primeşte o a doua şansă, aşa că îşi dedică viaţa lui Dumnezeu.

Treizeci de ani mai târziu, deloc spectaculos în comportament, Anatolie trăieşte în ritmul propriei respiraţii, făcând din orice îi intersectează calea un motiv de penitenţă. El îşi asumă rolul unui Sisif creştin, întreaga sa activitate rezumându-se la cărarea cărbunilor cu roaba pe un podeţ de lemn. Metafora călugărului care mută muntele dintr-un loc în altul. Dumnezeu l-a înzestrat cu puteri vizionare şi tămăduitoare, însă părintele preferă să rămână un „batiuşka” independent de Anatolie făcătorul de minuni. Joacă conştient această dedublare, trombonindu-şi vizitatorii că el este umilul învăţăcel al părintelui Anatolie, izolat în anticamera colibei sale. Relaţia sa cu membrii comunităţii de pe ostrov este, de asemenea, una controversată: fratele Iov îl priveşte cu obidă, deranjat de faptul că nu se spală, că murdăreşte clanţele uşilor cu funingine, că bea ceai îndulcit cu mirenii şi că se închină ostentativ în direcţia opusă în timpul slujbei; în timp ce stareţul Filaret îl simpatizează pentru înţelepciunea sa ghiduşă.

Lecţia pe care o primeşte Filaret este una provenită direct de la Dumnezeu, prin Anatolie. După ce îi arde chilia ca urmare a neglijenţei unui călugăr, stareţul împarte aceeaşi colibă cu Anatolie, despre care e surprins să afle că doarme pe cărbuni. Nedespărţit de cizmele sale comfortabile şi de pătura luxoasă, Filaret rămâne uimit atunci când Anatolie compară aceste obiecte comune cu cartea păcatelor omeneşti şi le azvârle în gura sobei:

„Filaret: Ce faci, părinte Anatolie?

Anatolie: Citesc cartea păcatelor omeneşti. Când o isprăvesc, o voi arunca în sobă şi păcatele vor pieri. (Aruncă o cizmă în foc.)

Filaret: Ce faci!?

Anatolie: Vreau să citesc a doua pagină.

Filaret: Pagină? Dar sunt cizmele mele!

Anatolie: (Aruncă a doua cizmă în foc.) S-a mai dus o pagină! Nu ştiai că cele mai multe păcate se cuibăresc în vârful ghetelor episcopilor?”

În filmul religios rusesc, transcendentul se defineşte nu atât prin ce se filmează, cât mai ales prin cum se filmează. Prin ce se distinge Pavel Lunghin, artistul „sacru”, de ceilalţi artişti (nu neapărat profani, să le zicem laici)? Apelez din nou la Tarkovski, care intuieşte astfel această idee: „Aşadar, cum se petrece timpul în cadru? Timpul se naşte acolo unde, în spatele celor ce se întâmplă, se simte o anumită greutate a adevărului. Atunci înţelegi că ceea ce vezi în cadru nu este epuizat de imaginea vizuală, ci face aluzie la ceva care se întinde nesfârşit de mult în afara cadrului.”

Tot ceea ce este inaccesibil cunoaşterii bazate pe experienţă şi care depășește limitele realităţii îi conferă filmului sensul final – şi, totodată, existenţei împovărate a lui Anatolie – în momentul în care aflăm că Tihon Petrovici (între timp devenit amiral) nu a murit la începutul filmului şi caută la rândul lui soluţia salvatoare pentru fiica lui nebună:

„Tihon: Îmi cer iertare, e bolnavă. Nu prea este ea însăşi. Am auzit că aveţi un stareţ aici, care poate să-i vindece nebunia.

Anatolie: Nu e nebună.

Tihon: Dar ce are?

Anatolie: E posedată. Înăuntrul ei e un drac, care o chinuie.

Tihon: E absurd, scuză-mă! De unde ştii?

Anatolie: Îl cunosc personal.”

(O replică cât un film întreg.)

De abia după ce demonul este exorcizat, Tihon îl recunoaşte pe Anatolie, în a cărui inimă, acum, „cântă îngerii”. Grandoarea scenei alungării dracului nu este urmată de artificiile hollywoodiene, ci de simplitatea reluării activităţii care l-a consacrat pe om: căratul cărbunilor. Şcoala rusă de regie îşi spune cuvântul aici, acela de a atenua în punctele culminante impulsul specific filmelor vestice de a crea spectacol. De a puncta doar atât cât este necesar.

Moartea lui Anatolie este o altă etapă a firescului. Aș fi vrut să pot privi cu aceeași detașare și dispariția oamenilor importanți din viața mea. Însă nu întâmplător viața mereu bate filmul, nu?

*******

Copleșit și înduioșat de amintirea-mi revărsată în cascadă, l-am întrebat imediat pe interlocutorul meu:

– Credeți, domnule Haș, că există vreo conexiune nevăzută între poezie și credință? Poate în vremurile astea nu, dar a existat ea vreodată, în genere? Mă tem să vă iscodesc dacă și-n cazul dumneavoastră, unic.

– Asta nu e în genere sau în cazul cuiva. Oricine ar fi acel cineva. Nu sunt rele, nici credința, nici poezia. Nu-i rău termenul poezie. Credința e rea când o folosești inechitabil împotriva cuiva. Tot așa și poezia. Toată viața m-au dezamăgit poeții. Dar și credincioșii. Crede și te vei mântui, adică te vei curăța. Scrie, că tot degeaba o faci. Au ei grijă, cei care scriu în folosul lor.

L-am bătut duios și camaraderește pe umăr, ca de fiecare dată când mă surprindea cu vreo replică memorabilă.

– Dar poezia are puterea viziunii oraculare? insist copilărește.

– Să știți că uneori are. Sexagenarii au premoniţii, păsările au cam dispărut, cărţile sunt prohibite. Rămâne doar să citiți cu oarecare responsabilitate și veți găsi. Poate s-a mai păstrat ceva din ereditatea oraculară a omenirii. În toate limbile posibile. Astăzi, avem culegeri de versuri în ediții bilingve, trilingve chiar! La doi paşi de moarte, lui Eminescu abia i se edita o carte, şi aia doar pe româneşte. Să mai spună careva că n-a evoluat poezia autohtonă! Am lecturat deunăzi o astfel de culegere, de expresie română, franceză și engleză, unde prefațatorul zicea cam așa: „Poezia e femeie, spune bărbatul. Poezia e bărbat, spune femeia. Totuşi, orice ar spune oricare dintre ei, nu bărbatul şi nu femeia scriu poezia, ci poezia îi scrie pe ei.” Aşadar, să se mai mire careva că Socrate era pisică. Şi, până la Dumnezeu, n-a mai rămas decât o sută de metri.

– Nu cumva însăşi nevoia de poezie este artificială? Încerc să plusez. Din moment ce poeţii sunt produşi pe bază de curent electric alternativ, în incubatoare de cea mai nouă generaţie.

– Parcă Oxenstierna sau altcineva spunea: „Ne-au fost date cuvintele ca să ne ascundem gândurile.” Ca dovadă, on se fout de tout. Într-o eră a culturii de masă, a culturii minore, când nu ne-aşteptăm să ne mai fie oferit vreodată vreun Villon sau vreun Dante, într-o lume de hituri care de care mai tâmpite, iată că totuşi e bine: într-un deplin anonimat la scară mondială, poezia mai scoate capul, periodic şi organizat. Cum naiba să nu-ți fie dragi poeții aceștia? Ei sunt dulci ca niște hamsteri beți vorbind englezește. Uneori cântă, ba chiar sunt în stare, la vremea sărbătorilor de iarnă ori primăvară, să rostească unele cuvinte, cum ar fi Platon, Aristotel, Socrate, Confucius, Kierkegaard sau chiar Mahābhārata. Poezia trăieşte şi piere-n viteză.

– Pe şosele?

– Între automobile, focuri de artificii, ambulanţe şi tiruri.

Îmi sprijin gânditor bărbia în palmă, apoi îmi revine subit în minte o idee pe care o uitasem între timp:

– Totuși, revin, poate obsesiv, la ce v-am întrebat mai devreme. Mi-aș dori să împrumut din cinismul dumneavoastră în timpul care mi-a mai rămas până la finalul ședinței de transfer. Să le plasez doamnelor inspectoare le coup de grâce. Să le pice fața și curul. Și râsul în călcâie. Într-un fel, fiind mai apropiate de vârsta dumneavoastră decât mine, cred că le cunoașteți cu precizie punctele nevralgice. Le știți ideologia. Cum ați supraviețuit și v-ați manifestat aversiunea față de asemenea hominizi și hominide în epoca cenzurii și a învățământului ideologic, a dirijismului de partid, din păcate, existent și astăzi?

Asfaltul încins începea să sfârâie sub tălpile noastre.

– Am mai spus că toate regimurile politice prezintă găuri, dar unii cetățeni văd doar găurile regimului anterior. Mai cred că schimbarea lor e în firea lucrurilor. Niciodată nu manifest aversiune sau subversiune. Nici nu mă-ncearcă un exces de adeziune. Anvizajez o atmosferă protectoare în relația cu cele ce mă înconjoară. Trăiesc mai mult ca un fel de bon sauvage. Poate am unele afinități cu Jean Jacques Rousseau. Cu diferențele de rigoare. Dar, pentru mine, savantul numărul unu, adevărat zeu al mitografilor, este Mircea Eliade, care, între altele, în Aspectele ale mitului, a demonstrat că omul perpetuu gândește cu unealta asta numită mit, ba chiar refuză a ieși din tipare, pe care uneori le reglează în funcție de necesități. Eliade întrevede în proletariat un nou Mesia al maselor, în cadrul luptei de clasă. După cum și comunismul, deși n-a sosit încă – dar urmează să vină, este paradisul clasei muncitoare, iar socialismul este noua cheie de lectură a mitului lui Hristos. Mircea Eliade a zis-o, nu eu. Eu doar surâd când aud bipezi lătrând la comunism, fiindcă așa ceva încă nu s-a îndeplinit nicăieri pe pământ, nici în U.R.S.S., nici în China. Dar oamenii, în loc să-și vadă de treabă, latră la ficțiuni iluzorii.

S-a oprit, s-a sprijinit cu brațul sănătos de un stâlp de felinar și a oftat. Și-a șters figura transpirată cu o batistă și a continuat:

– Cenzura, învățământul ideologic și dirijismul îmi păreau amuzante. Le tratam ca atare. Cred că, uneori, și dumnealor mă tratau de amuzant. Exact cum vă tratează și pe dumneavoastră acum doamnele inspectoare. Istoria e ciclică, chiar și cea personală. Ce-i mai rămâne istoriei decât să se întoarcă şi ea în istorie şi să ne dea iarăşi o porție sățioasă de cartofi copţi?

– Am fost un popor supravegheat.

– Suntem un popor supravegheat! Bine ar fi ca toate cele ce ni se întâmplă în efemera noastră existență să ni se pară amuzante. Ar însemna că am înțeles aproape totul. Disidența, dacă oi fi suferit de o astfel de maladie, s-o practice alții. Mă bazez pe dumneavoastră. Eu am îmbătrânit.

L-am privit cu duioșie. Apoi mi-a dat târcoale un gând insolit:

– Nu cumva am devenit inamici publici, prin ideile și atitudinile noastre? Nu-i un secret pentru nimeni că ați avut de suferit din cauza firii incomode multe ocări și agresiuni din partea unor concitadini sau organe care se ocupă cu liniștea publică. Vreau să spun că ați primit și avertismente, citații, nu?

– Am primit și bătaie de la distinsele organe, nu doar avertismente. Asta îmi aduce aminte de inconfortabilul Villon și destinul său. Sau, mai aproape de noi, de artistul actor și cântăreț, Serge Reggiani: „Je n’étais pas très bon élève et je suis mauvais citoyen!” Nu se prea-mprietenește nimeni cu mine. Doar tatăl dumneavoastră mi-a dat definția, într-un text: singur, singur, singur.

– Să nu exagerăm, totuși. Nici să vă minimalizăm meritele. Pentru un poet puternic, cum cred că sunteți, și pentru criticul flegmatic de care se tem mulți veleitari, a contat inteligența nativă, spiritul viu, lipsa prejudecăților, dar și o existență dusă la limita eșecului. E latura noastră deconstructivă, autodistructivă. V-a inspirat răul, le mal du siècle? Ați trăit oare nefericirea, nu ca pe o povară, ci ca pe un teritoriu ce trebuia cucerit? Meditațiile dumneavoastră asupra răului și hăului sunt originale și fascinează. Ce avem noi, cu adevărat, în afară de sentimente și imaginație? Aspirațiile, ambițiile noastre, orgoliul imens ne schimbă sau ne lasă indiferenți? Dezrădăcinarea, nestatornicia, suferința, rătăcirea ne pot împlini prin scris? Cerneala e, oare, chiar sângele poetului?

Fără să ezite, a răspuns nonșalant:

– Când eram tânăr, mai ales după debut, credeam că voi schimba lumea și o voi cuceri cu scrisul și cititul. A fost o iluzie. Scrisul poate fi chinuitor, o corvoadă. Poate duce până la ura de sine. Dar… „Ce fel de scriitor sunt eu dacă urăsc scrisul?”, spune personajul din Călăuza lui Tarkovski. Ca poet, meditezi la frumusețea lumii și la nepătrunsele ei taine. Dar până unde poți vedea cu mijloacele tale limitate de cunoaștere?

*******

Despărţirea de Viena ne dă fiori la propriu (frigul) şi la figurat (fiorii Florenţei, care intră în orizontul nostru de aşteptare şi nerăbdare). Traversarea Austriei muntoase, spre sud, ne oferă, din goana autocarului, privelişti calme şi curate, cu munţi pierduţi în ceaţa după-amiezii şi cu păduri din care verdele s-a retras în seve adânci. Improvizăm o gustare într-o parcare curată în care bate crivăţul şi bântuie ceţurile. Mâna ne îngheaţă pe briceag, mai avem merinde de acasă. Înghiţim pe nemestecate, renunţăm repede la conservele prea reci (era să zic sarmalele, senzaţia e aceeaşi).

Ne refugiem cu sandviciurile în mână într-o cabină telefonică unde avem timp să iscodim cu privirea popasul alpin, înzestrat cu tot ce-i trebuie turistului cu bani. Ne ajung la urechi strigătele adolescenţilor cu veselia lor împieliţată şi parcă plutim într-un mic submarin care explorează, în lumina crepusculară, teritorii ciudate. Ochii tatălui meu sunt umezi de emoţie şi ciudă. Mușcă din sandvici, mestecă gânditor și îmi spune pe neașteptate:

– Voi avea vreodată parte de o călătorie tihnită, normală în care să pot deschide uşa unui hotel sau a unui restaurant fără groaza apăsătoare a bugetului auster?

Într-un asemenea moment, eşti gata să renunţi la tot şi să te revolţi. Doar că revolta lui melancolică şi imaginară străbate pragul dintre două lumi ale aceleiaşi civilizaţii. Pentru că trecerea pe teritoriul Italiei, patria artei antice şi medievale, s-a făcut pe nesimţite, iar la următorul popas nocturn aveam să simţim diferenţa de temperatură şi de temperament a gintei latine. Ginta „latrină” – aveam să glumim în puterea nopţii, în apropierea toaletelor neîngrijite şi nesupravegheate care semănau cu cele de pe meleagurile noastre.

Odată cu ivirea zorilor, vedem primele imagini ale Toscanei. Suntem într-un ţinut de câmpie şi coline, plin de burguri cu case înghesuite. După ce-i vom fi parcurs casele şi căsuţele, drumurile şi potecile, plajele şi zonele colinare împădurite, plantaţiile, aluviunile, străzile şi străduţele, casele de copii sau coloniile de bambini, palatele de-mpăraţi romani, basmele cu foști şi actuali eroi întreprinzători, mlaştinile şi taberele militare operaţionale; spăşiți, cu ghetele ferfeniţă, ne vom întoarce la poalele vulcanului, spre a citi – suspinând un pic pre limba toscană – avertismentul dantesc:

Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate!

(„Lăsați orice speranță, voi cei care intrați!”)

La periferia Florenţei avem prima tresărire. Deschidem ochii, treziți de foiala din jur la vederea unui castel iluminat pe o colină. Tata, însă, îmi face semn să privesc iute în altă parte. Încă buimac, pe zidul de piatră al unei case zăresc o inscripţie cu litere de-o şchioapă: L’anima è naturalmente pagana.

Nu realizez în primul moment ceea ce văd, dar în buimăceala matinală mă simt deodată inundat de emoţie, de ecoul micii descoperiri: „sufletul e în mod firesc păgân”. Cum ar reacționa oare Cioran dacă ar ști că preceptul lui a ajuns subiect al vandalismului stradal, inscripționat cu graffiti? Îmi caut nerăbdător carnetul de notiţe. Cum să scap un asemenea moment?