Mircea Mihăieș: „Cred că am dobândit multe dintre însușirile bănățeanului: un anumit spirit de toleranță, o deschidere față de experiment, un fel de curiozitate cumpătată, pragmatică” (I)

Scriitorul și eseistul Mircea Mihăieș (n. 1954) este profesor universitar la Catedra de literatură engleză și americană a Universității de Vest din Timișoara. Între 2005 și 2012 a fost vicepreședinte al Institutului Cultural Român. Este redactor-șef al revistei „Orizont”. Volume publicate: „De veghe în oglindă” (1989), „Cartea eșecurilor. Eseu despre rescriere” (1990), „Femeia în roșu” (1990, în colaborare cu Adriana Babeți și Mircea Nedelciu), „Cărțile crude. Jurnalul intim și sinuciderea” (1995), „Victorian Fiction” (1998), „Masca de fiere” (2000), „Atlanticul imaginar” (2002), „Scutul lui Perseu” (2003), „Viața, patimile și cântecele lui Leonard Cohen” (2005), „Metafizica detectivului Marlowe” (2008, tradus în Statele Unite în 2014), „Ultimul Judt” (2011), „Ce rămâne. William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha” (2012), „Istoria lui Corto Maltese: pirat, anarhist și visător” (2014), „Ulysses, 732. Romanul romanului” (2016), „Șapte zile, plus una. Mircea Mihăieș în dialog cu Ilie Stepan” (2018), „O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei” (2019), „Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului” (2021). A primit de nouă ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A publicat șase volume în colaborare cu Vladimir Tismăneanu. Lucrează la volumul de eseuri intitulat „A doua viață a lui Corto Maltese”.

La Timișoara, am stat de vorbă – o oră întreagă – despre scris și literatură, despre pasiunea sa pentru Faulkner și Joyce, despre Timișoara și Banat ca spații formatoare, dar și despre scrierea la șase mâini – împreună cu Mircea Nedelciu și Adriana Babeți – a romanului-cult al postmodernismului românesc, „Femeia în roșu”, apărut la Cartea Românească în 1990, imediat după Revoluție. Mai jos puteți citi prima parte a interviului scris (continuarea în numărul viitor). (Adina Dinițoiu)

Acest material jurnalistic a fost realizat printr-o finanțare Energie! Burse de creație, acordată de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte, în cadrul componentei Power Station a Programului cultural național „Timișoara – Capitală Europeană a Culturii în anul 2023”. Materialul nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte al Municipiului Timișoara, iar acesta nu este responsabil de conținutul său sau de modul în care poate fi folosit.

„Cred că am dobândit multe dintre însușirile bănățeanului: un anumit spirit de toleranță, o deschidere față de experiment, un fel de curiozitate cumpătată, pragmatică” (I)

Interviu cu scriitorul și eseistul Mircea Mihăieș

Domnule Mircea Mihăieș, v-ați născut în comuna Șagu, județul Arad. Sunteți profesor universitar la Universitatea de Vest din Timișoara, la Catedra de engleză, dar ați făcut studii și ați activat și la București, având o rubrică permanentă la „România literară”. Ați scris romanul „Femeia în roșu”, împreună cu Mircea Nedelciu și Adriana Babeți – care este un roman-cult al anilor 1990. Ce loc ocupă Banatul și Timișoara în identitatea dvs intelectuală, dar și în eul intim, profund; cum ați defini spațiul bănățean în relație cu celelalte spații geo-culturale pe care le-ați cunoscut?

Fac o mică rectificare. Nu m-am născut în localitatea Șagu. M-am născut pe 1 ianuarie, într-o localitate care se numește Sântana, lângă Arad, unde părinții mei au mers să sărbătorească Revelionul. A fost o iarnă îngrozitoare și n-au apucat să mă mai ducă la Arad, unde locuiau ei. Așadar, m-am născut acolo, în Sântana, o localitate care mi-e foarte dragă, de altfel, unde aveam niște rude și unde am fost de mai multe ori în timpul vacanțelor. De-aici provine și un laureat cu Nobel, german la origine, care dă o dimensiune și mai magică, dacă pot să folosesc acest comparativ, locului. Deci provin din acea zonă. Eu sunt arădean sută la sută, ceea ce înseamnă și o adversitate destul de pronunțată cu Timișoara. Asta din diverse motive, dar în primul rând din motive de fotbal. Am și fost, de altfel, legitimat la echipa UTA, unde am jucat la pitici. Când s-a făcut selecția de la juniori trei la juniori doi, am fost eliminat din motive de, mi-a spus antrenorul, individualism. Era un antrenor ungur, care mi-a zis: „Tu ești prea individualist (cu accent maghiar), nu poți să mai continui, nu ești un om de echipă”. Nu știu dacă sunt sau nu un om de echipă, dacă viața mea ulterioară a infirmat sau a confirmat acest lucru.

A fost oarecum uimitor pentru mine să aterizez la Timișoara, oraș în care am ajuns pur accidental la facultate, pentru că voiam să mă duc la București. Era singurul oraș care conta pentru mine. Voiam să mă înscriu la Facultatea de Arte Plastice. Era o secție de muzeologie, care producea critici de artă. Erau doar trei locuri, așa că am picat cu mare succes. Și atunci, ca să nu fiu luat în armată, ăsta a fost motivul, am venit la Timișoara, cu tot felul de peripeții, și acolo am intrat la Facultatea de Filologie, la engleză și secundar franceză. Și așa m-am bănățenizat, pentru că, iată, de aproape 50 de ani stau în acest oraș și mă amuză uneori când mă văd reprezentant al Banatului, pentru că în sinea mea mă simt tot reprezentant al Aradului. Când eram tineri, adolescenți și destul de nervoși, eram foarte încântați de Arad și îl vedeam ca pe un fel de buric al lumii. Spuneam că trăim în Republica Aradului Independent, pe scurt RAI. Și acest sentiment îl mai am din când în când, iese la suprafață, dar în același timp cred că am dobândit multe dintre însușirile, ca să nu spun calitățile bănățeanului: un anumit spirit de toleranță pe care nu-l aveam, o deschidere pentru tot felul de lucruri care țin de experiment, care țin de un fel de curiozitate cumpătată, o curiozitate care întodeauna are un scop precis, o țintă. Asta vorbește despre pragmatismul bănățean pe care, ca să-l descoperi, îți trebuie destul de mult timp. Mie cred că mi-au trebuit vreo zece ani ca să simt cu adevărat că sunt în Timișoara. Pentru că orașul e straniu, e ciudat, nu seamănă, cred, cu niciun alt oraș din România, e un cu totul alt spirit aici, chiar dacă, să zicem, în ultimii 15 ani, el s-a cam nivelat și, din păcate, s-a nivelat în jos, și din cauza schimbului de populații, din cauza tehnologiilor noi care au atras lume din toate părțile.

Totuși, se mai păstrează ceva din atmosfera acelei Timișoare pe care, pe la mijlocul anilor ’70, eu am simțit-o din plin. Aveam, de exemplu, întotdeauna senzația, când mergeam în weekend la Arad, că vin din străinătate. E un oraș în care evident că mă simt foarte bine, altminteri aș fi plecat de mult de aici, și nici nu văd unde în alt loc din România aș putea să trăiesc.

Deși, pe de altă parte, eu mă simt foarte bine și la București, oraș care îmi place mult, prin compensație, prin dinamismul lui, prin faptul că se întâmplă mereu ceva care, în cele din urmă, în ciuda haosului de-acolo, duce la un rezultat. Ăsta e un lucru pe care l-am verificat când am lucrat la ICR, îl vedeam la colegii mei, care aveau un cu totul alt spirit – mă amuzam și comentam cu Horia-Roman Patapievici felul în care lucrau. Aveau, să spunem, un proiect pe data de 15 a lunii – noi, aici, la Timișoara, ne-am fi apucat temeinic, zi de zi, să facem câte ceva, să ne gândim. Acolo, cred că în primele 10-12 zile era, așa, o foșgăială, și în ultimele trei zile, se făcea totul extraordinar de temeinic, de rapid și de eficace, și nu se făcea mai rău decât așa cum am fi făcut noi molcom, așezat. Cred că și asta m-a influențat, m-a făcut într-un fel să-mi pierd răbdarea cu timișorenii, și de fiecare dată când mă aflu în situații de felul acesta, când trebuie ceva rezolvat, să-i îndemn: „Hai mai repede, faceți lucrurile astea mai rapid! Hai, nu avem timp!”.

Trebuie să vă confirm, pentru că eu vin din București, că, într-adevăr, acolo se lucrează pe ultima sută de metri. Pe mine însă m-a frapat aici, fiind pentru prima dată la Timișoara, exact acest spirit blând, tolerant și blajin al orașului. M-a mai impresionat un lucru, faptul că arhitectura nu este foarte impozantă, nu e imperială, cum mă așteptam.

E imperială, dar medie ca înălțime. E în structura ei, în forma ei. Țin minte că odată l-am însoțit pe Constantin Noica, care a venit la Timișoara. Era pe la începutul anilor ’80 și el, care știa bine lumea occidentală, unde a petrecut în tinerețe mai mulți ani, spunea: „Îmi aduce aminte de Viena, dar cu două etaje mai jos”.

Da, dar într-un sens bun, pentru că e vorba de un spirit calm și blajin al locurilor, care contrastează foarte mult cu agresivitatea Bucureștiului, din ultimii ani, cel puțin. E odihnitor aici.

Da, într-un fel. Cred că, în momentul de față, este locul ideal în care să locuiești, pentru că ai totul la îndemână odată cu internetul, cu aceste servicii de delivery, care îți aduc totul la poartă. Nu mai resimți frustrările pe care le aveai înainte.

Eu mergeam foarte des la București să văd mai ales spectacole de teatru. În prima perioadă a studenției mele, mai ales, a fost un moment senzațional al teatrului din România, în frunte cu Teatrul Bulandra, care era locomotiva teatrului din acea vreme, cu Toma Caragiu, cu Caramitru, cu toți marii actori ai vremii. Toate celebritățile erau acolo, Liviu Ciulei, Irina Petrescu, pe care am adorat-o, apoi generația Oanei Pellea.

Nu veneau și la Timișoara?

Veneau, dar veneau mult mai rar. Profitam însă de ocazie și atunci stăteam câte o săptămână, două, la București, și vedeam toate acele spectacole pe rând, cu care mă hrăneam până la următoarea vizită.

Cu ani în urmă, am terminat un doctorat despre Mircea Nedelciu, și sunt foarte curioasă să aud și perspectiva dumneavoastră legată de scrierea romanului (la șase mâini) „Femeia în roșu”. Am vorbit atunci cu Adriana Babeți. Au trecut niște ani, între timp, cota lui Nedelciu a crescut și ea. „Femeia în roșu” este considerat un roman-cult al postmodernismului, al optzecismului, apărut chiar în 1990. Ce vă mai amintiți, cum vă mai amintiți de Mircea Nedelciu, cum ați scris la acest roman? Îmi aduc aminte de la Adriana Babeți că ați stat în gazdă la ea, o săptămână sau două, și ați scris la roman toți trei, în fiecare zi.

Îmi amintesc foarte multe lucruri. În primul rând, trebuie să spun că eu nu făceam parte din acest plan al scrierii cărții. Adriana și Mircea erau născuți în aceeași zi, pe 12 noiembrie, și se tot sunau, se felicitau, vorbeau deseori. Și într-una din ocazii, cred că era prin 1984-’85, el, Mircea Nedelciu, ne-a întrebat „Ce mai faceți, ce scrieți?”, și a spus „uite, am un plan la o editură, dar nu am un subiect”. Trebuie spus că lucrurile funcționau cu totul altfel decât acum. Când ai o carte, o trimiți la editură și ea iese în două săptămâni, în două luni, hai să zicem. Atunci trebuia să ai din vreme un loc în plan, să fie aprobat și așa mai departe.

Nu aveam un subiect. Împreună cu Adriana, făceam un supliment la revista „Orizont”, care se numea „Orizont Magazin”, supliment care trebuia să finanțeze revista. Era un magazin în sensul cel mai larg al cuvântului și unde ne lăsau să facem tot ce vrem, de la cuvinte încrucișate la traduceri de mici schițe polițiste, până la literatură mai serioasă, totul în așa fel încât să se vândă. Avea un tiraj mare, de 50.000 de exemplare, și scoteam patru pe an. Pe-atunci era proaspăt un subiect care mie nu mi-a atras atenția în mod special, dar Adrianei, da. Era vorba despre o poveste pe care ne-a adus-o William Totok, cel din Aktionsgruppe Banat, un grup de poeți, prozatori și critici, foarte complex și spectaculos. Ne-a propus să publicăm o întâmplare despre o femeie din Comloș, localitatea din care provenea el, la granița cu Serbia, care a fost implicată în lichidarea marelui bandit Dillinger. Și am publicat-o. Mircea Nedelciu, cu mintea lui de romancier, imediat a văzut subiectul. A zis „cum facem?”. „Păi, hai să vedem. Mă mai documentez, mai citesc și mai vorbim”. Au trecut câteva luni și ei vorbeau aproape zilnic. Fiind în redacție, coleg de birou cu Adriana, evident că participam și eu la acele discuții și, la un moment dat, s-a pus problema: „Da, dar ne trebuie și partea americană. Totuși, mare parte din roman și din evenimente se petrece acolo”. Și mi-au zis: „Hai, măi, ajută-ne cu niște documentări, ceva”. Eram total afon în materie și de Dillinger, și de românii din America, și de ideea de narațiune romanescă, și de orice.

A fost destul de complicată documentarea. Am avut noroc, pentru că deja mulți dintre prietenii mei din adolescență plecaseră în America și le-am cerut cărți. S-au adunat astfel lăzi întregi de xeroxuri despre perioada prohibiției, despre biografia lui Dillinger, pe care le-am treierat mărunt, le-am citit. Când am fost gata, am zis: „Da, vă pot spune orice despre epoca asta. Spuneți-mi ce vă interesează”. Eram, așadar, într-un fel, bibliotecarul acestei antreprize care pornise cu ei doi. Atunci, Mircea Nedelciu a venit la Timișoara și a zis: „Hai să vedem. Am 18 zile de concediu și trebuie să mă întorc cu o carte”. Evident că nu se punea problema s-o terminăm pe loc, dar măcar s-o schițăm. O zi am pierdut-o, ca să zic așa, mergând la Comloș, zi pe care am și relatat-o în carte, și am discutat în linii foarte mari despre ce ar fi vorba. Cele câteva repere fixe care erau dictate de istoria reală. Deci, o femeie din Comloș a ajuns în mediul infracțional din zona Chicago, acolo a interacționat cu multă lume interlopă și a devenit elementul-cheie în încercarea FBI-ului de a-l lichida pe Dillinger. Atunci ne-am și spus câteva adevăruri în față, mai ales că eu am fost destul de agresiv cu Mircea Nedelciu legat de prefața lui la „Tratament fabulatoriu”, i-am reproșat elementele marxiste etc. În fine, am trecut și peste asta, și a doua zi ne-am apucat de scris. De fapt, în noaptea celei de-a doua sau de-a treia zile, pentru că toată ziua am stat și am discutat. Mircea Nedelciu a spus: „Uite, încep eu la noapte să scriu, până vii tu dimineață” – pentru că Mircea Nedelciu locuia la Adriana, unde erau trei camere, una lângă alta, fiecare aveam camera lui de lucru. Eu locuiam la mine acasă și veneam dimineața și găseam pe o tavă foile bătute la mașină. Toți trei băteam direct la mașină în trei exemplare. Le-am luat, m-am uitat pe ele – erau vreo 17 sau 20 de pagini scrise într-o noapte. Le-am luat, le-am citit, le-am corectat, că asta a fost convenția. Intrăm fiecare pe text și nu discutăm. Credem fiecare în discernământul celuilalt. M-am apucat și eu, chinuit, și am scris zece pagini până seara.

Mircea Nedelciu s-a trezit, la un moment dat, după-amiaza, s-a dus cu Adriana să se plimbe. Eu scriam, el a venit, a luat paginile, le-a citit. Seara am cinat împreună, am plecat acasă; a doua zi dimineața, Nedelciu iar cu 15 pagini, continuam și eu să scriu, și tot așa. Așa am mers, cred că vreo 4-5 zile, timp în care Adriana se pregătea să ne „tamponeze”, pentru că asta a fost convenția. Și când am avut un număr consistent de pagini, i-am spus: „Acum e momentul să intri și tu”. Ea a fost foarte sfioasă, așa cum nu i-e felul, deși mai avusese tentative de a scrie proză. Și așa am continuat timp de 17 zile. Media a fost cam de 30 de pagini pe zi.

Dar legat de tema paginilor, era la libera alegere?

Da și nu, citeam textul deja scris și trebuia să continui la modul plauzibil (eram ca aruncat în apă, trebuia să înot sau să mă înec). Partea cu America am făcut-o eu, într-adevăr, pe toată.

Ați eliminat pagini sau au rămas toate paginile scrise?

Nu cred că am eliminat. Doar că a fost o diferență de structurare a cărții față de forma originală. Ea mergea pe câteva culoare lungi, pe care apoi le-am intersectat, chiar pe când scriam, știam că le vom intersecta, știam că se vor lega de altele care vor veni. Era ca un rebus, într-un fel.

Am încercat ulterior să dăm o structură cărții și Adriana a venit cu ideea să îi dăm o structură de dicționar militar; am luat tot felul de termeni militari și am transformat povestirile acelea lungi în fragmente foarte scurte. Niciunul nu avea mai mult de 4-5 pagini; am făcut-o la modul propriu, cu foarfeca și cu bandă scotch. Cartea s-a transformat într-un manuscris enorm cu care Nedelciu s-a dus la București. Aici începe o altă istorie. A trecut pe la nu știu câte edituri care l-au refuzat. Asta a fost în ’86. Nedelciu a recitit în liniște manuscrisul și ne-a spus că ar trebui să restructurăm textul. Și atunci alte foarfece, altă bandă scotsch. Asta s-a întâmplat, cred, prin ’88. Atunci am montat-o în forma actuală, o formă în care am obținut, zic eu, un echilibru între narațiune și ideea asta de subminare metatextuală continuă. Așa cred, deși nu am citit cartea în forma finală. Nu am văzut nici filmul, am văzut doar piesa care s-a făcut aici, la Teatrul Național din Timișoara, în regia Cătălinei Buzoianu. Și atunci m-am dus doar pentru că era muzica făcută de prietenul meu, genialul compozitor și interpret Ilie Stepan, de la formația Pro Musica.

Pentru mine a fost o experiență mai degrabă de prietenie decât de literatură. Noi eram foarte apropiați de Nedelciu. Întodeauna când mergeam la București, ne duceam direct la Cartea Românească, unde el era librar. Vorbeam la telefon foarte des. Putem teoretiza mult, dar cam așa au stat lucrurile.

(va urma)

Interviu realizat de Adina Dinițoiu