Un policier atipic

În „Crima de pe podul Garibaldi”, roman apărut în 2022 și din care puteți citi un fragment în Literomania nr. 264, Radu Țuculescu reia povestea lui Martin Breda, detectiv criminalist, și a misterioasei Maraia, expertă în amprentele lacrimilor, însă de data asta fără atmosfera de carnavalesc din romanul anterior („Femeia de marțipan”), scriitorul construind un policier în toată regula. Diferit din multe punct de vedere de „Femeia de marțipan”, „Crima de pe podul Garibaldi” nu ține să șocheze cititorul prin funambulesc – prezent totuși, dar în doze infime –, ci are o curgere lină, așezată, în care povestea unei crime (sau a unei sinucideri?) este dezvăluită pe măsură ce cuplul detectivistic Martin-Maraia adună indicii despre întâmplarea stranie dintr-o noapte de vară de pe podul Garibaldi din Cluj care a dus la moartea unei femei. Într-o scenă amintind de „Twin Peaks”-ul lui Lynch, cadavrul acesteia este descoperit în apele Someșului de doi pescari amatori, iar la locul faptei este chemat Martin Breda, însoțit, bineînțeles, de partenera sa, Maraia.

Încercând să descâlcească ițele destinului nefericit al femeii găsite în apele Someșului, cuplul Martin-Maraia străbate medii sociale diferite, de la oameni cu dare de mână, din elita înavuțiților de după 1989, până la membrii unui circ ambulant care an de an își ține spectacolele într-un Cluj năpădit de canicula estivală. Un tablou social divers, cu lumini și umbre, prilej pentru prozator de a crea portrete memorabile, precum cel al cântărețului de muzică populară Bebe Mura. Însuși portretul femeii de la care pornește întrega poveste, Galina Aron, este unul complex, plin de contraste.

În plus, este surprins sumbrul din perioada comunistă a anilor ’80, perioadă care a schilodit destine și a dus la inevitabila apariție a unor anomalii a căror umbră s-a întins apoi și în „glorioșii” ani postcomuniști. Romanul lui Radu Țuculescu câștigă, trebuie spus, foarte mult în realism prin această schițare a procesului monstruos de siluire a unui popor prin foamete, prin teroare și printr-o ideologie strâmbă, criminală. Scopul prozatorului nostru nu este, totuși, acela de a condamna (așa cum ar putea reieși din rândurile de mai sus) sau pur și simplu de a descrie o perioadă întunecată (și la propriu și la figurat) din istoria României. Nu, nici pe departe. Doar că din acel întuneric au ieșit la iveală, în anii de după ’89, monștrii ținuți în lesă până atunci și care, chiar și în prezent, deși bătrâni, storși de vlagă, încă mai au o putere aproape totală asupra unei societăți aflate în derivă, o societate unde, ca și în perioada comunistă, fiecare se descurcă cum poate. Povestea Galinei, femeia al cărei cadavru a fost pescuit din apele Someșului, este mai mult decât grăitoare în acest sens. Cu un soț alcoolic – care, deși ar fi făcut totul pentru cele două fete ale sale, era total neputincios–, Galina se încurcă cu mai marii fabricii în care lucra ca secretară, iar disprețul pentru soț crește odată cu beneficiile obținute din aceste relații extraconjugale. Răbdarea soțului este pusă la încercare atât de nevastă, cât și de vremurile vitrege în care era nevoit să asigure traiul familiei:

„În dreptul magazinului alimentar, câteva siluete. Umbre tăcute, înțepenite în așteptare. Desfăcu scaunul și se așeză. O scurtă tresărire de bucurie. Era printre primii la rând. Oamenii adunați de-a lungul vitrinelor vorbeau puțin între ei, doar banalități și mereu în șoaptă. De teama turnătorilor al căror număr creștea de la o zi la alta. Întunericul le acoperea chipurile, nu distingeai prea bine cu cine șușotești. Aprinse o lumânare fără un scop anume, doar pentru a mai alunga din întunericul plin de suspiciuni și temeri. Unii s-au încruntat, alții i-au zâmbit scurt. O lumânare aprinsă provoacă multiple reacții. Poate în dimineața aceea avea noroc să cumpere și altceva decât litrul de lapte.”

Citește și Mă consider un scriitor liber

Cei care au citit „Femeia de marțipan” se vor reîntâlni cu personajele cunoscute, ziaristul Vio Dedu, Puiu Pașca sau pisica Rauna (ce-i drept, cu o reapariție destul de scurtă), dar accentul nu mai cade pe excentricitățile acestora, îndeajuns explorate în romanul anterior. Ba chiar, relația sinuoasă a lui Martin Breda cu Maraia nu se mai află sub lumina reflectorului. Dimpotrivă, alte personaje, și ele mai mult sau mai puțin excentrice, acaparează ochiul și imaginația cititorului: Galina sau piticul circar Rimbaldo, de exemplu. Nici personajele secundare nu trec neobservate, schițate de către Radu Țuculescu cu o vână de prozator experimentat, așa cum se întâmplă cu soțul Galinei, al cărui portret este alcătuit din fărâme de amintiri și evocări. Firele poveștii, oscilând, cu variații bine strunite, între întâmplări sumbre și personaje misterioase, revelează un Cluj de poveste, în care orice este posibil, amintind, așa cum am scris și mai sus, de „Twin Peaks”-ul lui David Lynch. Și da, nu lipsește nici piticul care face legătura dintre două lumi total opuse, dar în fibrele cărora, ne dăm seama și din policier-ul semnat de Radu Țuculescu, circulă una și aceeași sevă. Prin această revelație, cu care jonglează cu măiestrie de-a lungul romanului , Țuculescu a ridicat cu mult miza poveștilor cu Martin Breda și partenera sa (de viață și serviciu), fragila și eterica Maraia. Nu pot să spun, în final, decât că aștept cu mare interes cel de-al treilea volum din această serie atipică de policier, la care sunt sigur că deja lucrează Radu Țuculescu.

Radu Țuculescu, „Crima de pe podul Garibaldi”, Editura Polirom, 2022