Note de Sonia Larian (II)

În 2015, buna mea prietenă Sonia Larian, care a plecat dintre noi în ianuarie 2016, m-a rugat să-i copiez în calculator (ca să i le pot apoi imprima pe hârtie) câteva pagini de scurte note scrise de mână, disparate, însă foarte interesante fiecare în parte. (Dominique Ilea)

Note de Sonia Larian (II)

Observ că de când nu mai sunt în stare de nimic, cu atât mai puțin de scris, ceva, vreun rând – am început în schimb să citesc ca un copil, acum, cu un fel de „curiozitate” de copil nevinovat.

Alt tip (cine știe?…) de a da, de a fi dat în mintea copiilor.

Ca și când toată viața nici n-aș fi scris și nici citit vreodată ceva. Până azi, până acum.

Stau și citesc în prostie, absorbită.

Absorbită.

Văd acum pe o foaie că nu e decât o lună de când ziceam (scriam): „Constat că scriu din ce în ce mai prost”.

Deci încă scriam.

Eu eram atunci la Odesa – spunea Lena Constante.

(Fraze memorate, nescrise – rămase ca atare undeva în vreun cotlon al minții mele – și care între timp au căpătat „patina vremii”.

Așa le resimt.)

Cu mențiunea că acolo unde se aflau (în acel cotlon) – de exemplu, cea de mai sus – Odesa era scris așa, cu doi de s: Odessa. Așa o auzeam eu mai bine.

Cățelu’ plânge ușor, încă mai ușor decât mine – și știe bine lucrul ăsta.

– Ar trebui să citesc și eu Traité des larmes – de doamna Catherine Chalier. Eu țin mult, oricum, la această doamnă, îmi place tot ce scrie și tot ce spune dumneaei.

Indicațiile lui Satie – pe partitura de la Parade: „Ennuyant!” (așa dorea el…), „Encore plus rasant, si possible…!”, așa cerea, tot mai insistent. Așa ținea el morțiș să i se execute, cât mai, și tot mai, și din ce în ce mai plictisitor, pe cât era posibil – muzica de el însuși compusă.

Tulburătoare, perfecta simetrie a datelor vieții lui Ernest Chausson – cu atât mai mult cu cât a murit tânăr. S-a născut în 1855, a murit în 1899, și de trăit a trăit 44 de ani.

Cățelu’:

– Din nou lună plină… Doamnă Mițu, cum o vedeți Dvs. astăzi?

– Mototolită, Cățelușule! Rău de tot. Și lăbărțată în plus! Și jupuită! Și zdrențuită! N-am mai văzut-o niciodată până azi – chiar în halul ăsta!

– Ați mai văzut-o dumneavoastră pătrată, sau dreptunghiulară… Hai, treacă-meargă… Dar lăbărțată, și mototolită! Și zdrențuită! Și jupuită!…

(Tot despre lună:)

Ei, află Cățelușule dragă – că de ieri și până astăzi lucrurile s-au mai schimbat. Azi D-na Lună nu mai e deloc, nici lăbărțată, nici jupuită, nici zdrențuită. În schimb, s-ar zice că ar fi fătat între timp. Are lângă ea, în partea ei stângă, un fel de altă lună, ceva mai mică. Mult mai mică. Stau amândouă lipite, una lângă alta. Integrale, însă, nezdrențuite, nejupuite. Nici mototolite măcar – nici un pic.

Adagio-ul lui Kir:

– Toți sunt la fel, mă…

Azi:

Încerc să-l imit pe Ursi (mă tentează asta…) în postura lui de „vieux grabataire” – autodenumit cu sublimă ironie astfel, cu intenția de exorcizare.

La fel și eu – vreau să-mi închipui.

Doar că nu fac, practic, nimic altceva – decât să mă întind pe pat.

Să zac, să zac, cât mai nemișcată. Incapabilă, de fapt, în inerția mea, de niciun fel de ironie, sau auto-ironie.

Iar acum, drept pedeapsă pentru caz de trândăvie, o micuță ticăloasă de musculiță mititicuță, de culoare gri – mi s-a vârât în ochiul drept.

Cel mort. Cel mort.

Un elagaj bun – nu i-ar strica nici ei (cărții mele, adică).

Un élagage pe cinste.

Rabougrie – era adjectivul, pentru mine cel mai potrivit.

Pe care-l tot căutam, și nu mi-l găseam.

Groaza de orice minuscul gest al zilei – ratat. O linguriță căzându-ți din mână. O ceașcă spărgându-se – ca din proprie inițiativă.

Stupefacție! Groază!

Îmi spun că e, probabil, Marea Rușine a bătrâneții.

Și Groaza asta crește, cu cât pedanteria (absurdă) crește și ea.

Rușine peste rușine.

Sau poate că Dumnezeu ne-a dat înadins această multitudine de mărunte-mărunțele infime rușini, de clipă de clipă – să nu mai avem deloc răgazul să ne mai gândim la cele mari.

Care ne-ar doborî – slăbiți cum suntem.

(Pe care nu le-am mai putea îndura – lipsiți de puteri așa cum ne aflăm, acum.)