Interviu cu Bernard Pivot, la București

Cunoscutul jurnalist de televiziune Bernard Pivot – plecat dintre noi pe 6 mai, la 89 de ani – şi-a dedicat întreaga viaţă emisiunilor TV care l-au făcut celebru nu numai în Franţa, dar şi peste hotare: „Apostrophes” (1975-1990), „Bouillon de culture” (1990-2001), „Double je” (2002-2005). Nu a avut vacanţe, căci emisiunea era în fiecare vineri – în schimb a avut transmisii din diverse mari oraşe ale lumii (Roma, Praga, Ierusalim, São Paulo etc.) – şi aproape că n-a avut timp de o viaţă privată. Însă, aşa cum mărturisea, emisiunile pe care le-a făcut au fost și o formă de expresie a propriei sale personalități, în acelaşi timp în care au marcat istoria televiziunii franceze. Venirea sa la Bucureşti, la Bookfest 2012 – unde Franţa a fost ţara invitată de onoare –, a fost un eveniment de excepţie, ocazie cu care am putut realiza un interviu cu el. Convivial şi deschis, bun interlocutor, Bernard Pivot a recunoscut atunci că prefera rolul de intervievator, din epoca emisiunilor sale, celui de intervievat.

Reproduc mai jos – in memoriam– interviul din 2012, realizat pentru revista „Observator cultural” și publicat apoi în cartea mea de interviuri „Scriitori francezi la București” (Editura Vremea, 2014). (Adina Dinițoiu)

„Nu am făcut universitatea, dar în fiecare vineri, televiziunea era universitatea mea“

Interviu cu Bernard Pivot, realizatorul celebrelor emisiuni culturale „Apostrophes” şi „Bouillon de culture” la televiziunea franceză

Mă întorc puţin la începutul carierei dumneavostră: aţi făcut studii de drept la Lyon, apoi aţi urmat CFJ (Centre de formation des journalistes) şi o specializare în jurnalismul economic. În 1958, însă, aţi început să lucraţi pentru „Le Figaro littéraire”, iar în 1968, de pildă, într-una dintre primele dvs apariţii televizate, vorbeaţi despre criticii literari şi modul în care ei se puteau înşela asupra autorilor contemporani lor (vă refereaţi cu precădere la simbolişti, la „Madame Bovary”, deci la secolul XIX). Ce anume v-a adus către jurnalismul cultural şi în speţă literar?

Nu, n-am făcut studii de drept, am urmat un singur an, dar mă plictiseam atît de tare încît m-am oprit. Am ajuns să lucrez pentru „Le Figaro littéraire” din întîmplare: mă întorceam din armată şi căutam un loc de muncă, unde să lucrez ca stagiar. Voiam să intru în redacţia unui ziar de sport, cum e „L’équipe”, dar nu erau locuri, la „Le Figaro littéraire” am ajuns din pură întîmplare. Aşa a fost destinul, pînă la urmă.

Credeţi în hazard sau în întîmplare?

Cred în amîndouă. Şi, mai ales, cred în şansă. Dacă am avut cu adevărat o calitate în viaţă a fost aceea de a profita de şansă în clipa în care mi s-a oferit. Am observat adesea că mulţi tineri nu văd şansa care li se oferă, nu reacţionează la timp, iar apoi e prea tîrziu.

Şansa aceasta v-a surîs de mai multe ori în viaţă?

Da, m-a însoţit tot timpul, e incredibil. Şi la radio am ajuns tot din întîmplare; nu eu am cerut să fac o emisiune televizată, ci televiziunea mi-a propus acest lucru. Dar în ziua în care am fost întrebat dacă nu mi-ar plăcea să fac o emisiune literară, am acceptat, spunîndu-mi: nu ştiu dacă am calităţile necesare pentru o emisiune literară, dar voi face în aşa fel încît ea să-mi reuşească. Mi-am pus la treabă toată convingerea, încăpăţînarea şi energia şi, pînă la urmă, a mers.

Interesul pentru literatură a venit pe parcurs?

În franceză există un proverb: „C’est en marchant qu’on apprend à marcher“ – învăţînd să citesc cărţile, am ajuns să iubesc lectura. Înainte citeam puţin, dar nu eram un pasionat de lectură. Însă, ajuns la „Le Figaro littéraire” şi vrînd foarte mult să reuşesc acolo, am căpătat pasiunea pentru cărţi şi scriitori şi, în cele din urmă, mi-am consacrat toată viaţa acestui domeniu către care nimic nu mă predispunea.

Aţi venit spre literatură dintr-o cu totul altă zonă, în 2004 aţi fost ales membru al Academiei Goncourt – singurul membru al său care nu e scriitor. La noi, scriitorii sau oamenii de cultură care au o formaţie nonfilologică sînt văzuţi mai degrabă ca nişte excepţii, deşi sînt priviţi cu interes şi curiozitate.

Scriitorul Jorge Semprún, care îmi era şi prieten, mi-a spus într-o zi: „În fond, ai avut succes cu emisiunile tale de televiziune tocmai pentru că n-ai făcut studii superioare de litere“. Şi cred că a avut dreptate. În genere, dacă ai o diplomă în filologie, vrei să arăţi acest lucru şi, în faţa intelectualilor invitaţi într-o emisiune, ai tendinţa să vorbeşti de la egal la egal. Or, eu eram un simplu jurnalist, care citea, eram foarte modest în faţa invitaţilor de pe platoul de filmare. Această modestie mă apropia de public, eram mai degrabă un telespectator decît un scriitor, nu făceam parte din tabăra acestuia din urmă, nu eram din domeniu (cum se spune în franceză, „je n’étais pas de la paroisse“). Eram un jurnalist plin de admiraţie, fără să fiu, în acelaşi timp, dus de nas de scriitori. Nu am făcut universitatea, dar, în fiecare vineri, la „Apostrophes” mai întîi, şi apoi la „Bouillon de culture”, televiziunea era universitatea mea. Am făcut studii superioare, cîştigîndu-mi existenţa, în fiecare vineri, la emisiunile mele.

Nu era nici o reţetă la mijloc, cuvîntul acesta mă miră de fiecare dată. Emisiunea era aşa cum eram eu, cu firescul meu, cu bonomia şi umorul meu, cu cunoştinţele mele, curiozitatea şi pasiunea mea, eram eu aşa cum mă făcuse, în ultimă instanţă, viaţa. Ulterior, s-a spus, într-adevăr, că am avut succes pentru că… şi pentru că… Dar, în epocă, eu nu ştiam lucrurile astea, eram cel care eram şi s-a dovedit că emisiunea a funcţionat. (Bernard Pivot)

După 15 ani, aţi trecut de la „Apostrophes” (1975-1990) la „Bouillon de culture” (1990-2001). În ’90, aţi explicat la televiziune conceptul noii dvs. emisiuni: un melanj savuros de literatură, arte, gastronomie, jocuri de cuvinte („des êtres chers“/ „fiinţe dragi“), umor şi bună dispoziţie. Aţi marcat istoria televiziunii prin aceste emisiuni. Acestea erau ingredientele reţetei dvs.?

Nu era nici o reţetă la mijloc, cuvîntul acesta mă miră de fiecare dată. Emisiunea era aşa cum eram eu, cu firescul meu, cu bonomia şi umorul meu, cu cunoştinţele mele, curiozitatea şi pasiunea mea, eram eu aşa cum mă făcuse, în ultimă instanţă, viaţa. Ulterior, s-a spus, într-adevăr, că am avut succes pentru că… şi pentru că… Dar, în epocă, eu nu ştiam lucrurile astea, eram cel care eram şi s-a dovedit că emisiunea a funcţionat.

Aşa cum Buffon spunea că „stilul e omul“, emisiunea dvs eraţi dvs înşivă.

Într-adevăr. De pildă, într-una din serile trecute, eram la restaurant, înconjurat de români şi francezi, şi eu începusem să-l bombardez cu întrebări pe ataşatul cultural la Bucureşti, cu aceeaşi curiozitate şi frenezie dintotdeauna. O doamnă care se afla în faţa mea mi-a spus: „E incredibil, sînteţi la fel cum eraţi la emisiunile dvs!“. Da, pentru că aşa e natura mea.

Nu era stresant să faceţi săptămînal emisiunea?

Nu, deloc. Şi un lucru care o să vă amuze: voi publica în septembrie (în 2012, n.m., A.D.) o carte – un fel de roman, care cred că e amuzant – care e povestea unui jurnalist ce şi-a petrecut toată viaţa punînd întrebări (e cazul meu), şi care, în viaţa privată, era distrus pentru că nu se putea abţine să nu pună încontinuu întrebări.

Deformaţie profesională.

Exact. Or, cu un asemenea om e imposibil să trăieşti (rîde).

Ştiţi, erau voci care vă criticau în epocă. De pildă, Gilles Deleuze, care spunea că faceţi o emisiune nu de literatură, ci de spectacol, de divertisment. Astăzi am spune: „Bravo!“, însă atunci era o formă de critică.

Da, dar era normal. La început, mulţi intelectuali au fost împotriva mea şi, cînd îi invitam la emisiune, veneau, bineînţeles. Régis Debray, de pildă, sau mulţi profesori de la Collège de France ori de studii superioare, istorici, sociologi, lingvişti. Îi invitam, şi se găseau brusc în dificultate: dacă mă duc – îşi ziceau – o să-mi vînd cartea, dar pe de altă parte, o să-mi pierd respectul colegilor. Erau împărţiţi, să mă duc, să nu mă duc; şi pînă la urmă, toţi veneau (rîde).

V-a intimidat sau descurajat vreo secundă atitudinea aceasta?

Absolut deloc, găseam că e amuzant. Plus că am aflat mai tîrziu de dilema asta cu care se confruntau invitaţii mei universitari. Îmi amintesc, de exemplu, de un istoric, Emmanuel Le Roy Ladurie, care publicase o carte destul de complicată, dar pasionantă, intitulată „Montaillou, village occitan”, despre viaţa dintr-un sat din sudul Franţei în Evul Mediu. Şi după emisiune, cartea a devenit un bestseller, s-au vândut 150.000-200.000 de exemplare! Dar… pentru un istoric savant ca el, să devină un bestseller era o adevărată pată, o eroare, şi n-a încetat să se scuze pe lîngă colegii săi pentru faptul de a fi comis un bestseller.

Aţi invitat numeroşi scriitori celebri din lume în emisiunile dvs. Aţi şi lansat autori?

Da, desigur, foarte mulţi. De la Bernard Henri-Lévi la Le Clézio şi, mai recent, Philippe Claudel. Emisiunea nu era făcută numai pentru a primi scriitori consacraţi, dar şi pentru a lansa tineri autori.

Şi popularitatea dvs. a venit pur şi simplu, la un moment dat?

Da, chiar aşa, fără motive particulare, eu îmi făceam emisiunea şi atît, n-am fost conştient în fond de acest lucru. Am început cu „Ouvrez les guillemets” şi apoi am continuat cu „Apostrophes”, care azi e percepută ca o emisiune aproape mitică. Spre uimirea mea, de altfel, pentru că, în epocă, nu realizam asta, eu îmi pregăteam şi apoi îmi făceam emisiunile, era ceva firesc.

A doua zi după emisiune, găseai în librării cărţile pe care le discutasem cu invitaţii mei; se făceau liste de bestselleruri „Apostrophes”…

Astăzi, oamenii privesc cu uimire ceea ce se întîmpla în epocă.

Pentru că azi nu mai e posibil aşa ceva. De ce credeţi?

Pentru că astăzi e mult mai complicat să faci o emisiune culturală, concurenţa e foarte mare, există foarte multe posturi de televiziune. Atunci erau cinci sau şase canale de televiziune, acum sînt trei sute. Emisiunea mea se difuza la 21.30, acum o emisiune de cultură se difuzează la 23.15. Nu mai e acelaşi lucru; şi emisiunile culturale nu mai ai aceeaşi audienţă şi, în consecinţă, nu mai au acelaşi impact. Dar, din fericire, ele continuă să existe.

I-aţi avut ca invitaţi în emisiunea dvs. pe Nabokov, Bukowski, Soljeniţîn şi pe mulţi alţi scriitori celebri. Povestiţi-ne cîteva amintiri care v-au marcat, legate de unul dintre ei.

De Nabokov, de pildă. El nu voia deloc să vină la emisiune, mi-a spus că nu-i plăcea să fie filmat decît atunci cînd mergea la vînătoare de fluturi. M-am dus să-l văd la Montreux, în Elveţia, la hotelul în care locuia şi lucrurile s-au petrecut bine între noi. Mi-a spus că e de acord, dar să-i trimit întrebările şi el va citi răspunsurile. În mod normal, ar fi trebuit să refuz. Dar mi-am zis: am în faţa mea unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului XX şi o să accept. Mi-am lăsat deoparte mîndria şi bine am făcut. La emisiune s-a comportat ca şi cum ar fi răspuns pe loc. Dar era foarte orgolios Nabokov, nu accepta să-i iasă pe gură nici un cuvînt care să nu fi fost scris înainte. Şi la universitate, în America, toate cursurile pe care le preda erau scrise şi el le citea. S-a comportat la televiziune exact aşa cum se comporta în universităţile americane.

Şi totuşi, se vedea că are un anumit talent retoric, citea foarte expresiv în franceză. Şi avea o franceză foarte literară, de mare calitate.

Da, avea o franceză excepţională, era cea de-a treia limbă pentru el. El spunea: rusa e limba sufletului meu („la langue de mon coeur“), engleza este limba spiritului meu („la langue de mon esprit“), iar franceza e limba urechii mele („la langue de mon oreille“). Şi o anecdotă: voia să bea whiskey în timpul emisiunii, dar nu voia să dea francezilor un exemplu rău de scriitor, şi atunci mi-a spus: îmi veţi servi alcoolul dintr-un ceainic şi, cum ceaiul are aceeaşi culoare cu whiskey-ul, mă veţi întreba: puţin ceai, dle Nabokov?

Ca un adevărat rus ce era…

Faimosul dvs. chestionar alcătuit din zece întrebări era de inspiraţie proustiană?

Nu, voiam să fie diferit, pentru că mi se părea că chestionarul proustian fusese prea mult folosit. Eram, de altfel, foarte uimit că nu exista în chestionarul lui Proust întrebarea: care e cuvîntul dvs. preferat?, că nu se gîndise la ea. Chestionarul era pus la finalul emisiunii „Bouillon de culture”.

V-a adus lucruri interesante acest moment al chestionarului?

M-a ajutat într-o privinţă. E întotdeauna complicat atunci cînd trebuie să închei o emisiune. Or, în felul acesta, îmi păstram 1-2 minute la final, şi cînd se termina chestionarul, se încheia foarte simplu şi emisiunea. La „Apostrophes”, aveam mereu dificultăţi cînd trebuia să închei emisiunea, totul rămînea, cum se spune, în coadă de peşte, şi atunci am inventat chestionarul pentru „Bouillon de culture”, pentru a încheia cum trebuie emisiunea. Şi, evident, erau şi răspunsuri banale, dar şi răspunsuri formidabile, şi cred că, prin cele zece întrebări, invitaţii se dezvăluiau puţin publicului.

Cunoşteau întrebările dinainte?

Da, sigur, aveau deja răspunsurile pregătite. Singurul care nu le cunoştea a fost Woody Allen, toate răspunsurile lui au fost spontane, şi foarte amuzante, de altfel.

În ultimii ani aţi publicat cîteva cărţi. Aş vrea să ne spuneţi cîteva vorbe despre ultima, „Les mots de ma vie” (apărută în 2011, la Albin Michel) – e o autobiografie, vorbiţi aici despre anii aceştia în care aţi avut emisiunile culturale?

Nu, cea în care îmi povestesc experienţa mea de televiziune este „Le métier de lire” (Gallimard, 1990). În ultima carte, fac un inventar alfabetic de cuvinte, de la „ambition“ la „zut“, cuvinte care mi-au definit profesiunea de jurnalist, dar şi viaţa personală. Pentru mulţi dintre francezi, eu sînt un om care şi-a trăit viaţa citind şi făcînd aceste emisiuni, neavînd o viaţă privată, o viaţă de familie – şi într-o bună măsură aşa şi este, pentru că acordînd lecturii atîtea ore, zile, luni, ani, am făcut asta în detrimentul vieţii de familie şi vieţii mele private. Cartea mai conţine şi sfera cuvintelor gastronomice („les mots de gourmandise“), de pildă cele din jurul vinului, plus cuvintele bizare din franceză, la care ţin foarte mult. E un soi de patchwork de cuvinte, care mă rezumă.

Există, aşadar, raporturi între literatură, jocurile de cuvinte şi vin?

Evident, mai întîi de toate savoarea („la gourmandise“), savoarea cuvintelor, a vinului, a mîncării, savoarea literaturii.

Sînt lucruri tipic franţuzeşti.

Da, şi – pentru că vorbeaţi de o reţetă de succes –, unul dintre motivele acestui succes e că publicul se recunoştea în mine pentru că iubeam vinul, bucătăria şi fotbalul, şi nu eram un intelectual pur, pierdut în cărţile sale. Această imagine despre mine îi reconforta pe telespectatori.

Cartea despre vinuri („Dictionnaire amoureux du vin”) am scris-o într-o epocă în care aveam impresia că vinul era dispreţuit, nu mai era respectat pentru amplele lui valenţe culturale în istoria umanităţii. Ea a fost ca un fel de apărare şi ilustrare („défense et illustration“) culturală a vinului.

Aşadar, vinul ar fi drogul dvs. preferat[1]?

Lectura şi vinul, dar nu în acelaşi timp. Întîi lectura şi apoi vinul – şi nu invers.

Şi acum?

Acum, scriu, citesc, sînt membru al Academiei Goncourt. Stilul meu de viaţă s-a schimbat: cea mai bună dovadă e că acum nu mai pun eu întrebările, ci trebuie să răspund la ele. Dar prefer poziţia dvs. celei în care mă aflu acum.

Interviu realizat de Adina Dinițoiu, la București, în 2012
Interviu apărut în volumul „Scriitori francezi la București (interviuri)” de Adina Dinițoiu, Editura Vremea, 2014

[1] Este una din întrebările chestionarului pe care-l adresa invitaţilor emisiunii „Bouillon de culture” (n.m., A.D.)