Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ scriitori români contemporani, anchetă inspirată de cea pe care „The Guardian” a găzduit-o până în 2021, numită „Books that made me”, care, la rândul ei, a fost inspirată probabil de ancheta apărută inițial în „The New York Times Book Review”, în 1984. În acest număr, a răspuns pentru cititorii Literomaniei scriitoarea și profesoara Dumitrița Stoica. (Literomania)
1. Ce citiți în aceste zile?
O carte frumoasă și tristă, cu care empatizez pe deplin (rareori mi se întâmplă să-mi placă atâtea personaje deodată): Cormac McCarthy, „Pasagerul”. E cartea serilor și a trezirilor foarte matinale, fiind de felul ei cam crepusculară. Pe la orele amiezii, citesc fragmente din C. Rogozanu, „Naratorul cel rău. Un studiu despre realismul românesc: Rebreanu, Preda, Dumitriu”, o carte interesantă în unele privințe, dar a cărei perspectivă marxistă nu mă convinge deloc.
2. Care este cartea care v-a schimbat viața?
Cartea în sine mi-a schimbat viața sau, mai exact, i-a dat un anume contur. Cartea de toate felurile, de ficțiune, de idei, de artă, științifică, de popularizare sau memorialistică. Totul a început în copilărie, odată ce am descoperit biblioteca din sat. Să citești cu orele și zilele (în vacanțe) a fost una dintre cele mai fermecătoare experiențe din câte am trăit.
3. Care este cartea care v-a influențat cel mai mult?
Nu știu, dar nu cred că poate fi doar una, în ce mă privește. N-am înțeles niciodată cum e posibil cultul pentru o carte, un autor, un gen sau orice altceva. Toți avem, fără îndoială, preferințe, gusturi, valori personale, dar cultul e altceva. La maturitate, am căpătat o adevărată idiosincrazie pentru fenomenul de acest fel, din motive politice, în primul rând, dar nu numai.
4. Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.
Cândva duceam până la capăt orice ficțiune, chiar și cărți scrise chinuit. Maturitatea ne face, însă, tot mai selectivi. Nu mai avem destul timp, s-au așezat, cred, sper, și gustul, și valorile. Așa se face că abandonez din ce în ce mai multe. Pe unele le reiau și, uneori, constat că sunt bune, au ce să îmi spună, nu știusem la prima lectură cum să le ascult, din motive conjuncturale. Pe de altă parte, astăzi se scrie enorm, mecanismele de selecție valorică au cam dispărut, atunci se întâmplă, nu o dată, să cumpăr cărți lăudate pe care nu le pot citi. Un singur exemplu. Nu din literatura recentă, să nu se supere nimeni, deși n-ar fi cazul, libertatea cititorului nu e mai puțin importantă decât a altora. Am încercat să citesc „Patimi” de Sofia Nădejde și am renunțat după vreo sută de pagini. N-am mai căutat alte texte ale autoarei. Poate ar fi meritat mai multă atenție în epocă, dar e departe valoric de contemporanii ei consacrați.
5. Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.
Am dăruit cărți care mi-au plăcut, dar m-am întrebat mereu dacă pot să placă și celor ce le vor primi. Cel mai mult succes a avut romanul scriitorului georgian Nodar Dumbadze, „Eu, bunica, Iliko și Ilarion”, pe care i l-am dat unui copil, în primii ani de profesorat. A fost citit și răscitit de întreaga familie. Un roman al copilăriei, plin de umor și tandrețe. Totuși, trebuie să vă spun că mi-ar fi plăcut să fac cadou cea mai frumoasă carte din lume, dar nu s-a întâmplat. În schimb, am primit eu una care concurează la acest titlu imposibil: „L’insoutenable légèreté de l’être”, romanul lui Milan Kundera. Venea direct de la Paris, fusese reeditată la Gallimard în 1990. A fost o revelație prin expresivitatea ei prozastico-muzicală și cel mai viu semn, pentru mine, că trăiesc, în sfârșit, într-o lume liberă.
6. Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?
Nu știu dacă se poate răspunde la o asemenea întrebare, dacă ne gândim la cărți anume. De altfel, și în cazul unor autori de primă mână există momente ale receptării mai faste și altele mai puțin faste. Cu excepția unor nume pe care o tradiție îndelungată le-a impus ca repere culturale fundamentale, ierarhiile estetice sunt rezultatul unui joc social cu multe variabile.
7. Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?
Cum spuneam mai sus, nu cred că există obiectivitate absolută în materie de fixare a valorii estetice. Există, firește, un profesionalism al receptării textului literar (cultură bogată în domeniu și nu numai, experiența cititului și a scrisului, talentul argumentației și, nu în cele din urmă, curaj și onestitate), dar cântarul nu e niciodată sigur. Cu atât mai puțin când reclama are mai mult impact în spațiul public decât critica literară.
8. Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.
„L’insoutenable légèreté de l’être”.
9. Ce carte ați recitit cel mai des?
Sunt, de fapt, câțiva autori la care simt nevoia să mă întorc constant, pentru momente mai scurte sau mai lungi, oricând, și în toată voia în vacanțe: Caragiale, Montaigne, Shakespeare, Flaubert, Virginia Woolf, Mario Vargas Llosa. Dintre cărți, pe primul loc ex aequo se situează „Doamna Dalloway” și „Insuportabila ușurătate a ființei”. Recitirea este tot mai frecventă în anii din urmă și, adesea, îmi procură o plăcere mai durabilă decât prima lectură. Rezumând matematic lucrurile, există un raport invers proporțional între timpul care ne-a mai rămas și nevoia de esențial.
Dumitrița Stoica este absolventă a Facultății de Litere a Universității București, doctor în filologie cu o teză despre teatrul poetic de orientare modernă de la începutul secolului XX. A publicat manuale de liceu, auxiliare didactice, articole de opinie și eseuri, în diverse reviste culturale. Este, de asemenea, autoare a două romane: „Nu mă atinge”, Editura Humanitas, 2011 și „La marginea lumii”, Editura Cartea Românească, 2018. A publicat proză scurtă, în „Literomania”, în cadrul rubricii „Flash fiction stories” (2017-2018) . În 2019, a contribuit la antologia „Prof de română. O altfel de antologie de texte” (CDPL, coord. un cristian).
Scrie un comentariu