Cristian Popescu: „N-am loc. N-am timp. Am dor”

Pe 1 iunie 1959 s-a născut poetul Cristian Popescu. Moare brusc, în februarie 1995, la nici 36 de ani, după o luptă atroce cu boala care îl măcina de mult timp: schizofrenia. Tocmai despre această luptă este vorba și în fragmentul pe care l-am ales, în semn de omagiu, pentru acest număr al Literomaniei, din multitudinea de însemnări rispite de-a lungul anilor în numeroasele sale caiete, însemnări strânse laolaltă și publicate la Editura Tracus Arte, în 2023, într-o ediție îngrijită de Irina Călin și Dana Popescu-Jourdy. Volumul se numește, sugestiv, „Jurnalul unei vieți moarte de-a gata”. (Literomania)

1989 (1)

Diagnosticul meu (schizofrenie) are ca principală coordonată a definiției sale: incapacitatea adecvării la social, la lume; schizofrenicul poate fi chiar un element ostil societății, mai mult decât o povară pentru mediul în care trăiește; poate dăuna acestui mediu. După criza pe care am trăit-o în iarna-primăvara lui ʼ80 – ʼ81, ruperea mea de lume a fost cvasitotală. N-am putut urma cursurile facultății tocmai dintr-o groază bolnăvicioasă de semeni. Mă înconjura familia, femeia cu care m-am căsătorit și nu mai mult de doi, trei prieteni. În acea perioadă, deși nu scriam zi de zi, nu păstram decât un singur poem – ultimul – care mai întotdeauna schimba felul meu de a scrie, și care reprezenta – speram asta atâta timp cât nu-l înlocuia următorul – „adevărata” mea relație cu poezia. Situația s-a înrăutățit (trăiam cu soția mea în casa socrilor), nu aveam – aproape – nici un fel de activitate practică, vizibilă, constructivă, totul cădea – cădea – cădea, dormitam ore după ore în pat. Irina – soția mea doar de câteva luni – își vedea năruite speranțele – nu mergeam la cursuri, nu aveam nici un „program” zilnic, cădere – cădere.

Situația s-a înrăutățit, a ajuns la fundul „iadului” pe care-l reprezenta „destul” de corect, până în seara de 25 mai 1984, seară în care am avut prima lectură în cenaclul „Universitas”, seară în care sora mea împlinea 19 ani, seară în care, plecând din căminul conjugal înspre localul din Schitu Măgureanu, m-am întors nu în Str. Cornelia, ci în Șos. Mihai Bravu: acasă la mama și la sora mea. A fost un moment de situație-limită, un moment de quiproquo (poate este exemplară și povestea caselor), un moment în care a început „răcirea”. Cred că trebuie să fac înțeleasă mai bine „oroarea” pe care o simțeam eu, „nebunul”, în primele seri de vineri, „gălăgioasă” atmosferă de poeți, după ani buni de izolare, cred că se poate înțelege ce simțeam plecând de-acasă și parcurgând drumul cu tramvaiul 12 de pe-atunci de la „11 iunie” până la Cișmigiu, până la cenaclu. Multe minute ale acestor drumuri mi le-amintesc ca momente în care nu știam, nu înțelegeam cu nici un chip ce mă făcea să-mi las sihăstria-botezată-cu-nume-de-sindrom pentru a mă aventura în acea gălăgioasă-poetic-publică adunare. Mulțumesc oricui (de sus și de jos, de-acolo din acea sală) care m-a ajutat, m-a înconjurat să vin mai departe, vineri de vineri.

Situația-limită (cu capătul ei temporal) în primăvara-vara lui ʼ84 m-a făcut să scriu primele poeme care începeau, într-adevăr, să semene cu ceva din mine, să mă reprezinte. Atunci am înjghebat primele poeme din ce va fi până la urmă „Local familial”. Ratasem înjghebarea familiei mele. Familia paternă se destrămase pe când avem 16 ani. Prin moartea tatei, nu mai puteam continua studiile, situația materială atinsese nivele „scăzute” (în următorul an, am vândut o mare parte din cărțile „bibliotecii” mele: ea reprezentând singura achiziție și investiție personală pe care-o făcusem până la acea vârstă. Părinții mei nu strânseseră în mod special cărți, în casa părintească neexistând acel obiect de mobilier numit „bibliotecă”). Trebuia să contribui cu ceva la plata chiriei, a întreținerii, a luminii, a telefonului etc., plată pe care pensiile de urmaș ale mamei și ale soră-mii de-abia o „cuprindeau” în suma lor extrem de plăpândă. Poezia de zi cu zi era singura de care mă puteam atârna. În timpul iernii, boala se manifesta prin apatii adânci, prelungite; nu puteam înjgheba un gând, îmi lipsea o anumită tensiune sau energie mentală, sufletească. Nu puteam citi ceva cât de cât serios. Luni de zile stăteam în pat și-mi concentram dramul de energie a inimii și a minții asupra vreunui poem (așa au ieșit poemele din ciclul „O săptămână”). Vinerea mergeam la cenaclu – era singura mea poziție socială. Singura punte. Mă agățam de ea fericit. Nu disperat. Viața cu mama și cu sora mea era chiar un Rai. Sus, sus – dincolo de lume. Jos, jos – față de social.

Povestea vieții mele trebuie să fie povestea lungă și nesfârșită a morții mele.

Aveam o singură soluție, exista o singură modalitate de-a găsi acestui mod de existență o „motivație”, o „miză: aceea de-a descoperi sensul poetic, de a o încărca cu imagini ce se puteau transforma în fragmente de poem coerent. Era – nu exagerez – singurul lucru pe care eram (atunci) în stare să-l fac. Ultima șansă. Am avut și intuiția – ajutată de întâmplare – de a găsi un fel de modalitate în social: slujba de paznic (portar) de noapte. M-am sfătuit cu doctorul-psihiatru. Am avut cu el următorul dialog (aproximat acum de „festele” memoriei): Doctorul: „Nu ești tu scriitor?”. Eu: „Încerc să fiu”. Doctorul: „Nu lucrează scriitorii noaptea?”. Eu: „Destul de mulți au făcut și o fac”. Doctorul: „Atunci este ideal un serviciu de paznic de noapte!”. M-am angajat la Muzeul de Istorie al Municipiului București, ascunzând la început diagnosticul (sindrom discordant) față de medicii spitalului de care aparținea această instituție. Pentru că – ironie! – cu o asemenea boală, Ministerul Muncii nu te lasă decât să întreprinzi o muncă la domiciliu – flori albe din pânză și sârmă pentru toți nuntașii nunților din București, de exemplu.

În fiecare noapte „găseam” câte o casă memorială, câte-un muzeu, până când m-am „stabilit” la Observatorul Astronomic de pe Ana Ipătescu.

Îmi spun chiar eu singur. Îmi spun acest lucru prietenii. Dar tocmai de-aici, într-un fel, vine și răul. Nu păstrez buna mea măsură. Cred (sper) că-mi pot depăși limitele, deși se pare – e ca sigur – că aș face din nou aceeași greșeală pe care am făcut-o de mult, înainte de prima mea criză. Atunci aveam o mulțime de prieteni – câte o mare prietenie pe săptămână – și nici unul de fapt. Atunci munceam: pentru facultate, cu „patos” începută, munceam la „poemele” de-atunci, traduceam, îmi ajutam zi și noapte prietenii actori și regizori la munca lor pe scenă; „cântam”, încercam să cânt „profesionist” la diverse instrumente. Acea perioadă a fost una de iureș sufletesc, mental, emoțional, vital – o perioadă talmeș-balmeș care a „explodat” (ținând cont și de ereditate) în criza de schizofrenie. Acum (în lunile de primăvară ale lui ʼ89) situația, într-un fel, pare a se repeta: și mă macină „viața literară”, fiecare cu „problemele” lor în care mă implic, prea multe „articole” pentru reviste, prea multe (pentru capacitățile mele, bineînțeles), examenele la facultate, frecventarea cursurilor (ca problemă psihică: sunt într-o poziție total anacronică față de vârsta și de condiția de student; nu găsesc nici o motivație lăuntrică și extrem de slabe motivații exterioare, sociale, pentru a face efortul de a termina facultatea: diagnosticul nu-mi permite practicarea profesoratului, temperamentul și, iarăși, boala, mă fac inapt pentru „muncile” unei vieți de redacție, cu toate „cerințele” ei, pe care am ajuns să le cunosc îndeaproape; mi-este absolut imposibil să învăț pentru un examen, pentru un seminar, pentru o lucrare – și asta pentru că realmente am mintea supraîncărcată cu propriile mele „munci” poeticești, eseistice etc.; nu mai cred că pot învăța ceva (la facultate), ceva care să ajute să-mi fac mai bine meseria, dar, mai ales, nu mai am vârsta studenției (vârsta învățăcelului).

Și-apoi jena aceea oribilă când trebuie să „copiez pe sub bancă” (la 30 de ani!) de la soră-mea, să copiez când știu că profesorul știe că eu nu știu nimic și mă lasă să copiez, și-mi va da oricum nota. Nu! Am – slavă Domnului! – destul simț al ridicolului! Problemele familiale, lipsurile materiale, condiția de întreținut al familiei și al diferitelor femei la 30 de ani!!!! Trebuie să pun – într-un fel bun și cât mai rapid – capăt acestei situații. Și pun capăt chiar acum, scriind aceste rânduri.

De fapt, singura mea șansă este de a „motiva” diagnosticul meu altfel decât prin încărcătura sa maladivă. Trebuie – cu orice chip – să-i dau altă explicație. Să dau bolii mele un sens poetic, de exemplu, ca s-o justific (cel puțin față de mine). Să mă vindec, adică. Să fac neputința să-și arate rodul ei. Ce poate face un om cu sindrom discordant?

Ce poate face un veșnic neadaptat social pentru ca cel puțin să nu provoace „răul” societății în care trăiește? Ce poate face un om care de doi-trei ani a strâns o cantitate de multe sute de nopți de veghe pentru a-și găsi un rost în societate și a nu se simți un veșnic „întreținut” al acesteia? Un om care are multă, multă nevoie de singurătate pentru că nu deține „secretul” conviețuirii între semenii săi, adică nu are acel dram de spirit de conservare, acel dram de „simț” al echilibrului care te învață să ai un interior al tău separat de exterioritate, te învață să faci o demarcație între incertitudinea față de tine și sinceritatea față de alții, te învață să ai brațe puternice, bine păzite în jurul bietei tale sensibilități. Ce poate face omul care deține sindromul și vrea, în același timp, să-și găsească un rost în lume?

(1) Caiet la care am avut acces doar în forma transcrisă de Ara Șeptilici. Conține 129 de pagini în varianta transcrisă, din care mai mult de o sută sunt citate din „Pelerinul rus” și din „Filocalia”, restul fiind fragmente de jurnal, proiecte pentru viitoarele poeme. Reproducem această parte din caiet. (Nota aparține Irinei Călin și Danei Popescu-Jourdy.)

Fragment din volumul „Opere III. Jurnalul unei vieți moarte de-a gata” de Cristian Popescu, ediție îngrijită de Irina Călin și Dana Popescu-Jourdy, Editura Tracus Arte, 2023