„Ușa condamnată” de Julio Cortázar

Lui Petrone îi plăcu hotelul „Cervantes” tocmai din motive pentru care altora le-ar fi fost nesuferit. Era un hotel întunecos, liniştit, aproape pustiu. Recomandat de-o cunoştinţă de ocazie pe când traversa fluviul¹ cu vaporaşul-cursă, zicându-i că-i situat în zona centrală a oraşului Montevideo. Petrone acceptă o cameră cu baie la etajul doi, dând direct înspre holul recepţiei. După panoul pentru chei din cuşca portarului ghici că se găsea puţină lume în hotel; cheile erau prinse de nişte discuri grele de bronz cu numărul camerei, nevinovat subterfugiu al administraţiei ca să-i împiedice pe clienţi să şi le strecoare în buzunar.

Liftul te lăsa în faţa recepţiei, unde se afla un stand cu ziarele zilei şi catalogul telefonic. Până la cameră avea de parcurs doar câţiva metri. Apa curgea clocotită, asta compensa lipsa de soare şi aer. Camera avea o ferestruică cât palma dând înspre terasa de pe acoperişul cinematografului învecinat; la răstimpuri, câte un porumbel se plimba pe-acolo. Sala de baie avea una ceva mai mare, deschizându-se trist înspre un zid şi un petec de cer depărtat, aproape inutil. Mobilierul era în stare bună, cu sertare şi rafturi berechet. Şi multe umeraşe, lucru rar.

Administratorul se vădi a fi un bărbat înalt şi slab, complet chel. Purta ochelari cu ramă de aur şi vorbea cu tonul puternic, sonor al uruguayenilor. Îi spuse lui Petrone că etajul doi era foarte liniştit, şi că în unica odaie vecină cu a lui şedea o doamnă singură, funcţionară undeva, ce se înapoia la hotel la căderea nopţii. Petrone o întâlni în ziua următoare, în lift. Îşi dădu seama că ea era după numărul cheii pe care-o ţinea în palmă de parcă i-ar fi oferit cuiva o monedă uriaşă de aur. Portarul îi luă cheia odată cu a lui Petrone ca să le atârne la panou, apoi rămase să discute cu femeia despre nişte scrisori. Petrone avu răgazul să vadă că era încă tânără, ştearsă, şi că se-mbrăca prost ca toate uruguayencele.

Contractul cu fabricanţii de mozaicuri avea să ia în jur de-o săptămână. După prânz Petrone puse rufăria în şifonier, îşi rândui hârtiile pe masă şi, după ce se-mbăie, ieşi să hoinărească prin centru până se făcu ora de mers la biroul asociaţilor. Ziua se scurse cu discuţii, întrerupte de-un păhărel la „Pocitos” şi de-o cină în casa asociatului principal. Când îl lăsară la hotel era trecut de unu. Obosit, se vârî în aşternut şi adormi pe loc. Când se deşteptă era aproape nouă şi, în acele prime minute unde mai persistă aburii nopţii şi ai somnului, cugetă că la un moment dat îl indispusese plânsetul unui copilaş.

Înainte să iasă şezu la taclale cu slujbaşul de la recepţie, care vorbea cu accent nemţesc. Pe când se interesa de niște linii de autobuz şi nume de străzi, se uita distrat la vastul hol în capătul căruia se găseau uşa de la camera lui şi de la cea a doamnei singure. Între cele două uşi se afla un piedestal cu o copie execrabilă a lui Venus din Milo. O altă uşă, din peretele lateral, dădea înspre un holişor cu nelipsitele fotolii şi reviste. Când slujbaşul şi Petrone tăceau, liniştea hotelului părea să se închege, căzând ca o cenuşă peste mobile şi dale. Liftul devenea aproape gălăgios, ba chiar şi foşnetul filelor vreunui ziar ori hârşâitul vreunui chibrit.

Tranzacţiile se încheiară la căderea nopţii şi Petrone dădu o raită pe 18 Iulie² înainte de-a intra să cineze într-unul din birturile din Piaţa Independenţei. Totul mergea strună, poate că urma să se înapoieze la Buenos Aires mai devreme decât crezuse. Cumpără un ziar argentinian, un pachet de ţigări negre şi o porni agale spre hotel. La cinematograful de alături rulau două filme pe care le mai văzuse, şi de fapt n-avea chef să meargă nicăieri. Administratorul îl salută în trecere şi-l întrebă dacă mai avea nevoie de ceva rufărie de pat. Mai șezură la taclale o clipă, la o ţigară, apoi se despărţiră.

Înainte să se vâre-n aşternut, Petrone îşi făcu rânduială prin hârtiile de care se folosise în cursul zilei, şi citi ziarul fără mare interes. Liniştea din hotel era aproape exagerată, iar huruitul câte unui tramvai coborînd pe strada Soriano nu făcea decât s-o suspende, întărind-o pentru un nou răstimp. Fără nelinişte, dar oarecum iritat, azvârli ziarul la coş şi se dezbrăcă privindu-se distrat în oglinda şifonierului. Era un şifonier deja vetust, şi-l rezemaseră de-o uşă ce dădea înspre camera vecină. Pe Petrone îl miră să descopere uşa aia, care-i scăpase la prima cercetare a odăii. La-nceput presupusese că acea clădire fusese concepută ca hotel, dar acum îşi dădea seama că era ca atâtea alte hoteluri modeste, instalate prin foste case de birouri ori familiale. Dacă stătea să cugete, în mai toate hotelurile prin care trecuse la viaţa lui – şi erau multe – camerele aveau și câte-o uşă condamnată, uneori la vedere, dar aproape întotdeauna cu vreun dulap, vreo masă sau vreun cuier de haine dinainte, fapt ce-i dădea, ca în cazul de faţă, un nu-ştiu-ce echivoc, o dorinţă ruşinată de a-şi ascunde existenţa, aşa cum o femeie crede că se acoperă așezându-şi mâinile pe pântece sau pe sâni. Uşa se-afla acolo, orişicum, vizibilă pe deasupra şifonierului. Cândva pe ea intraseră şi ieşiseră oameni, trântind-o, întredeschizând-o, dăruindu-i o viaţă care încă mai dăinuia în lemnul ei contrastând atât de mult cu pereţii. Petrone îşi închipui că şi de partea cealaltă se găsea probabil vreun dulap şi că doamna din cameră gândea pesemne aceleaşi lucruri despre uşă.

Nu era obosit, dar adormi cu plăcere. Trecuseră vreo trei-patru ceasuri când îl deşteptă o senzaţie de inconfort ca şi cum ceva s-ar fi-ntâmplat, ceva neplăcut, enervant. Aprinse veioza, văzu că era două şi jumătate, apoi stinse iar. Atunci auzi în încăperea de-alături plânsetul unui prunc.

În prima clipă nici nu-şi dădu bine seama. Primul impuls fu unul de satisfacţie: aşadar, era adevărat că noaptea trecută un ţânc nu-l lăsase să se odihnească. Acum că totul se lămurise, îi era mai lesne s-adoarmă la loc. Dar apoi se gândi la celălalt aspect şi se ridică încet în capul oaselor în pat, fără să aprindă lumina, ascultând. Nu se-nşela, plânsetul venea chiar din încăperea de-alături. Ecoul răzbătea prin uşa condamnată, localizat în porţiunea camerei ce coincidea cu picioarele patului. Era însă cu neputinţă ca în odaia de-alături să se afle un prunc; administratorul spusese limpede că doamna şedea singură, că-şi petrecea aproape toată ziua la slujbă. Pentru o secundă, lui Petrone îi trecu prin minte că poate avea grijă în noaptea aia de pruncul vreunei rude sau prietene. Se gândi la noaptea de dinainte. Acum era-ncredinţat că mai auzise plânsetul, căci nu era un plânset lesne de confundat, mai degrabă o serie intermitentă de scâncete foarte slabe, de sughiţuri tânguitoare urmate de-o smiorcăială de-o clipă, toate astea stinse, anemice, ca şi cum pruncul ar fi fost tare bolnav. Trebuia să fie un copilaş abia de câteva luni, deşi nu plângea cu stridenţa, bruştele gâlgâieli şi sufocări ale unui nou-născut. Petrone îşi închipui un prunc – un băiat, nu ştia nici el de ce – slăbuţ şi bolnav, cu obrăjorul scofâlcit şi mişcări nevolnice. Asta se tânguia în noapte, plângând sfiicios, fără să atragă prea mult atenţia. De n-ar fi fost acolo uşa condamnată, plânsetul n-ar fi putut străpunge spinarea puternică a peretelui, nimeni n-ar fi ştiut că în încăperea de-alături plângea un prunc.

Dimineaţa, Petrone cugetă o clipită la toate astea pe când îşi lua gustarea şi fuma o ţigară. Somnul pe sponci nu-i prea pria pentru munca de peste zi. În două rânduri se deşteptase-n toiul nopţii, şi de ambele dăţi din pricina plânsetului. A doua oară a fost şi mai rău, căci pe lângă plânset se-auzea glasul femeii străduindu-se să potolească pruncul. Glasul era foarte scăzut, dar avea un ton pătimaş ce-i dădea ceva teatral, un murmur răzbătând prin uşă cu tot atâta putere de parcă ar fi strigat. Pruncul ceda din când în când legănării, rugăminţilor; apoi reîncepea cu o tânguire uşoară şi întretăiată, cu un zbucium nemângâiat. Şi din nou femeia şoptea vorbe de neînţeles, descântecul mamei pentru a-şi face să tacă feciorul chinuit, în trupul ori în sufletul lui, de-a fi viu sau ameninţat de moarte.

„Toate bune şi frumoase, da’ administratorul mi-a-ndrugat la gogoşi”, cugeta Petrone ieşind din odaia lui. Minciuna îl indispunea şi n-o ascunse. Administratorul făcu nişte ochi cât cepele.

– Un ţânc? Vi s-o fi părut doar. La etajul ăsta nu-i niciun sugaci. Lângă dumneavoastră şade o doamnă singură, cred că v-am mai spus-o.

Petrone pregetă să vorbească. Ori celălalt minţea în chip prostesc, ori acustica hotelului îi juca un renghi urît. Administratorul îl privea acum niţel pieziş, de parcă la rându-i l-ar fi enervat reclamaţia. „Probabil crede că-s timid şi-mi caut cu lumânarea un pretext ca să fiu mutat”, gândi. Era greu, vag absurd, să mai insiste dinaintea unei tăgade atât de ritoase. Ridică din umeri şi ceru ziarul.

– Oi fi visat – zise, stingherit că trebuie să spună asta, sau orice altceva.

La cabaret era un plictis cumplit şi celor doi amfitrioni le cam lipsea antrenul, aşa că lui Petrone îi fu lesne să pretexteze oboseala zilei şi să se lase condus până la hotel. Rămase hotărît că vor semna contractele a doua zi după-amiaza; afacerea era practic încheiată.

Liniştea din recepţia hotelului era atât de adâncă, încât Petrone se surprinse umblând în vârful picioarelor. Îi lăsaseră lângă pat un ziar de seară; era şi o scrisoare din Buenos Aires. Recunoscu scrisul soţiei.

Înainte să se vâre-n aşternut se uită lung la şifonier şi la partea ieşită la iveală a uşii. Dacă-şi punea cele două valize pe şifonier, blocând uşa, zgomotele din încăperea de-alături aveau poate să descrească. Ca întotdeauna la ceasul acela, nu se-auzea nimic. Hotelul dormea, lucrurile şi oamenii dormeau. Dar lui Petrone, deja prost-dispus, îi căşună că era tocmai pe dos şi că toate stăteau treze, nesăţios de treze în mijlocul tăcerii. Neliniştea-i nemărturisită se transmitea pesemne casei, oamenilor din casă, atribuindu-le ceva de pândă, de veghe ghemuită-n umbră. Colac peste pupăză.

Când plânsetul pruncului îl tulbură iarăşi la trei dimineaţa, mai că nu-l luă-n serios. Ridicându-se în capul oaselor în pat, se-ntrebă de n-ar fi mai bine să-l cheme pe paznicul de noapte ca să aibă un martor cum că-n încăperea aia nu se putea dormi. Pruncul plângea atât de slab, că din când în când nici nu-l mai auzea, deşi Petrone simţea că plânsetul e acolo, neîntrerupt, şi că n-o să-ntârzie a creşte din nou. Treceau aşa zece-douăzeci de secunde interminabile; apoi parvenea un sughiţ scurt, o tânguire abia auzită ce se prelungea cu dulceaţă până se frângea într-un plânset sadea.

Aprinzând o ţigară, se-ntrebă de n-ar trebui să ciocănească discret în perete de câteva ori până ce femeia îl va face să tacă pe ţânc. De cum se gândi iar la cei doi, la femeie şi la ţânc, îşi dădu seama că nu credea într-înşii, că în mod absurd nu credea ca administratorul să-l fi minţit. Acum se-auzea glasul femeii, acoperind în întregime plânsetul pruncului cu alinarea-i fierbinte – deşi atât de discretă. Femeia legăna pruncul, tot alinându-l, şi Petrone şi-o închipui aşezată la piciorul patului, mişcând leagănul pruncului ori ţinându-l în braţe. Dar oricât s-ar fi străduit nu izbutea să-şi închipuie pruncul, de parcă afirmaţia hotelierului ar fi fost mai adevărată ca realitatea însăşi pe care-o auzea. Treptat, pe măsură ce timpul trecea iar slabele tânguiri se perindau ori creşteau printre şoaptele de alinare, Petrone începu a bănui că era vorba de-o farsă, de-un joc ridicol şi monstruos pe care nu izbutea să şi-l explice. Se gândi la unele poveşti vechi despre femei fără copii care întreţin în taină un cult de păpuşi, o maternitate născocită pe-ascuns, de-o mie de ori mai smintită decât răsfăţarea vreunor căţei, mâţe sau nepoţi. Femeia imita plânsetul feciorului ei nenăscut, alinând aerul dintre mâinile-i goale, pesemne chiar cu faţa udă de lacrimi, căci plânsetul pe care-l simula era deopotrivă plânsul ei adevărat, durerea ei grotescă în singurătatea unei odăi de hotel, ocrotită de nepăsarea generală şi de zorii abia mijiţi.

Aprinzând veioza, incapabil s-adoarmă la loc, Petrone se-ntrebă ce să facă. Proasta-i dispoziţie era răutăcioasă, molipsită de ambianţa aia în care totul i se năzărea dintr-o dată contrafăcut, găunos, fals: liniştea, plânsetul, legănatul, realitatea însăşi a ceasului ăluia între noapte şi zi, păcălindu-l cu minciuna-i de nesuferit. Să ciocănească în perete îi păru mult prea neîndeajuns. Nu era cu desăvârşire treaz, deşi s-adoarmă i-ar fi fost cu neputinţă; fără să ştie bine când şi cum, se pomeni urnind treptat din loc şifonierul până ce lăsă descoperită uşa prăfuită şi murdară. În pijama şi desculţ, se lipi de ea ca un cârcâiac şi, apropiindu-şi gura de scândurile de pin, începu să imite în falset, abia auzit, o tânguire asemeni celei ce venea dinspre partea cealaltă. Ridică apoi tonul, scânci, orăcăi. De partea cealaltă se făcu o linişte care urma să dureze noaptea-ntreagă; dar în secunda ce-o precedă, Petrone putu s-o audă pe femeie alergând prin cameră într-un lipăit de papuci, slobozind un ţipăt răguşit şi frânt, începutul unui vaier ascuţit ce se curmă brusc, ca o coardă-ntinsă.

Când trecu pe lângă standul administraţiei era trecut de zece. Printre vise, după ceasurile opt, auzise glasul slujbaşului şi pe cel al unei femei. Cineva tropăise prin încăperea de-alături mutând din loc obiecte. Zări un cufăr şi două valize mari lângă lift. Administratorul avea un aer care lui Petrone îi păru descumpănit.

– Aţi dormit bine azi-noapte? – îl întrebă acesta, pe tonul profesional ce abia-i ascundea nepăsarea.

Petrone ridică din umeri. Nu mai voia să insiste de-acuma, când îi rămânea o singură noapte de petrecut la hotel.

– Oricum, acu’ veţi fi mai liniştit – spuse administratorul, uitându-se la valize. – Doamna ne părăseşte azi la amiază.

Aştepta vreun comentariu, şi Petrone îl ajută din ochi.

– Şedea aci de multă vreme, şi pleacă aşa, din senin. Cu femeile nu poţi şti niciodată.

– Nu – spuse Petrone. – Nu poţi ştii niciodată.

Pe stradă se simţi-ngreţoşat, o greaţă nu fizică. Dând pe gât o cafea amară se apucă să sucească pe toate părţile chestiunea, uitând de afacere, nepăsător la soarele splendid. Era vina lui că femeia pleca din hotel, înnebunită de spaimă, de ruşine sau de furie. Şedea aci de multă vreme… Era, probabil, o ţicnită, dar una inofensivă. Nu ea, ci el s-ar fi cuvenit să plece de la „Cervantes”. Avea datoria să-i vorbească, să se scuze şi s-o roage să rămână, jurându-i discreţie. Făcu chiar câţiva paşi îndărăt, dar la jumătatea drumului se opri. Se temea să nu facă vreo gafă, ca femeia să nu reacţioneze în vreun chip neaşteptat. Se făcuse deja ceasul întâlnirii cu cei doi asociaţi şi nu voia să-i lase s-aştepte. Bun, n-avea decât să se spele pe cap. Nu era decât o isterică, o să dea ea iute de-un alt hotel unde să-i poarte de grijă feciorului ei imaginar.

Noaptea, însă, se simţi din nou prost, iar liniştea din cameră îi păru încă şi mai compactă. Intrând în hotel nu se putuse împiedica să nu vadă panoul cu cheile, unde lipsea deja cea de la odaia de-alături. Schimbă câteva vorbe cu slujbaşul, care aştepta căscând ora la care putea să plece, şi intră în camera lui cu slabă nădejde că va putea dormi. Avea ziarele de seară şi un roman poliţist. Îşi mai făcu de lucru aranjându-şi valizele, rânduindu-şi hârtiile. Era cald, şi deschise larg ferestruica. Patul era bine aşternut, dar îi păru incomod şi tare. În sfârşit avea toată liniştea trebuincioasă pentru a dormi neîntors, şi când colo asta-l apăsa. Tot sucindu-se de pe-o parte pe alta, se simţi ca biruit de liniştea pe care-o revendicase printr-un vicleşug şi care-i era redată deplină şi răzbunătoare. Cugetă ironic că-i lipsea plânsetul pruncului, că acel calm desăvârşit nu-i era de-ajuns ca să doarmă şi cu atât mai puţin ca să stea treaz. Îi lipsea plânsetul pruncului, şi când mult mai târziu îl auzi, slab dar inconfundabil, prin uşa condamnată, pe deasupra spaimei, pe deasupra fugii în plină noapte ştiu că aşa se cădea să fie şi că femeia nu minţise, nu se minţise pe sine legănând pruncul, dorind ca pruncul să tacă pentru ca ei doi să poată adormi.

În româneşte de Anca-Domnica Ilea, după „La puerta condenada” (din volumul „Final del juego”, 1956)

Note

1. Estuarul lui Río de la Plata, între Buenos Aires şi Montevideo.

2. 18 Iulie 1828, ziua Independenţei Uruguay-ului.

Sursă foto: aici