Cavalerii „stadiului estetic”

Cel mai nefericit e cel mai fericit, iar cel mai fericit e cel mai nefericit: iată dialectica, ori coincidentia oppositorum, ce se vădește a fi impulsul, izvorul la care se adapă numeroși mari creatori (nu doar romantici!); ar fi vizată o categorie aparte de maniaco-depresivi (aparte, căci dacă toți maniaco-depresivii ar crea opere nemuritoare, n-ar mai rămâne decât prea puțini oameni ziși „normali”!).

O primă ipostază: „În zadar țin piept. Piciorul îmi alunecă. Viața mea nu va fi decât un trai de poet. Se poate oare închipui o mai mare nefericire?” (Kierkegaard, „Sau… Sau…”, „Diapsalmata”).

Iar complementul său (tot de la Kierkegaard citire): „Și totuși, ce spun eu: cel mai nefericit, ar trebui să spun cel mai fericit, căci nu-i oare acesta tocmai un dar al sorții pe care nimeni nu și-l poate însuși de unul singur? Vedeți doar cum limba se poticnește, iar gândul se încâlcește; căci cine e cel mai fericit, de nu cel mai nefericit, și cine e cel mai nefericit, de nu cel mai fericit, și ce e oare viața, de nu o sminteală, și credința, de nu o nebunie, și nădejdea, de nu o amânare, și iubirea, de nu oțet turnat pe rană?” (ibid., „Cel mai nefericit”).

Și concluzia edificatoare: „Marele cusur a tot ce-i omenesc este acea neputință de-a atinge ținta râvnită altfel decât prin contrariul său. Nu voi vorbi aici de multiplele divergențe de caracter ce dau strașnic de furcă psihologilor (melancolicul are mai mult ca oricare altul simțul umorului, pomposul pe cel al idilei, libertinul, un simț moral acut, iar scepticul are foarte adesea cel mai mult simț religios), ci voi reaminti doar că numai păcatul ne îngăduie să întrezărim mântuirea” (id., „Diapsalmata”).

Să trecem acum la Gogol: „Pricina veseliei remarcate în primele mele opere tipărite ținea de o anume nevoie sufletească de-a mea. Cădeam pradă unor accese de melancolie pe care eu însumi nu izbuteam să mi le explic și care izvorau din starea mea bolnăvicioasă. Ca să mă distrez, născoceam pentru mine însumi tot ce eram în stare să născocesc drept comicărie” („Spovedania unui autor”).

Exemplificarea aceleiași dialectici și la Kafka. Pe de-o parte, e un „profet” al misticii (ori metafizicii) artei, un „proslăvitor” al beatitudinii artistului, care prin mijlocirea operei face „un salt afară din rândul ucigașilor” („Jurnal”, 27 ianuarie 1922), afirmând, tranșant: „Nu sunt și nici nu vreau să fiu altceva decât literatură” (Marthe Robert, „Livre de lecture”); or, Gogol spune așijderi: „A nu scrie înseamnă pentru mine același lucru cu a nu trăi” („Spovedania unui autor”). Pe de altă parte, Kafka este și conștiința (acută, torturată) a faptului că tot acel efort „prometeic” se plătește:

„Dar ce noimă o fi având faptul însuși de-a fi poet? Scrisul este un dar tăcut și misterios. Cu ce preț, însă? În noapte, răspunsul îmi sare mereu în ochi cu orbitoare limpezime: e plata căpătată de la puterile drăcești cărora le-ai slujit. Despre acea înrobire forțelor întunericului, acea dezlănțuire de puteri îndeobște ținute cât mai la o parte, acele îmbrățișări spurcate și tot ce se mai petrece în străfunduri, s-o mai fi știind oare câte ceva deasupra, scriind istorisiri, la lumina zilei, în plin soare?… Suprafața o mai fi păstrând oare vreo urmă din ele? Poate o mai fi existând și vreun alt mod de-a scrie? Eu unul nu-l cunosc decât pe acesta, cel din nopțile unde angoasa mă chinuiește în pragul somnului” (in Maurice Blanchot, „De Kafka à Kafka”, „Kafka et l’exigence de l’œuvre. Pourquoi l’art est, n’est pas justifié”).

Și iată ce spune Kierkegaard pe aceeași temă: „Ce este oare un poet? Un om nefericit, tăinuind în inima lui adânci suferințe, dar ale cărui buze sunt astfel croite încât să preschimbe suspinul și strigătul care țâșnesc de pe ele într-o muzică dulce la auz. El împărtășește soarta nefericiților schingiuiți pe îndelete, la foc domol, în taurul lui Falaris – țipetele lor nu ajungeau până la urechile Tiranului, ca să-l înspăimânte, ci răsunau într-însele aidoma unei muzici plăcute” (op. cit., „Diapsalmata”).

Ciudată schizofrenie, nu? Ba nu pe de-a-ntregul, întrucât Kafka, Kierkegaard și Gogol trăiesc tustrei (s-ar zice „firește”!) ca niște esteți, dar ca niște esteți suspendați deasupra unui hău ce s-ar putea tot atât de bine numi beatitudine ori chin ori nebunie mistică. Picat, în ultimii ani ai vieții sale, într-un delir al ispășirii, Gogol și-a ars în două rânduri volumul al doilea din „Suflete moarte”, ca apoi să i se spovedească, chiar înainte de a-și da duhul, contelui Alexandr Tolstoi cum că „Necuratul” l-ar fi îmboldit s-o facă. Iar Kafka, tot in articulo mortis, i-a cerut prietenului său Max Brod să-i ardă toate manuscrisele – adică „Procesul”, „Castelul”, „Corespondența”! Or, dacă ne uităm mai bine, observăm un „detaliu” care schimbă totul față de gestul lui Gogol: Kafka n-a ars nimic cu mâna lui, și aflăm că „în ajunul morții își corecta încă șpalturile «Verdictului»” (Marthe Robert, „La Vérité littéraire”). Cât despre Kierkegaard, deși și-a calificat singur (mai mult sau mai puțin ironic) capacitatea de creație drept „demonică”, a continuat și el să scrie, până la sfârșit, fără să ardă nimic, fără să ceară nimănui să ardă nici cât negru sub unghie!

În treacăt fie spus: în cazul lui Kafka, suntem bucuroși că Brod nu și-a ascultat prietenul: dacă, presupune Marthe Robert, Kafka i-ar fi cerut același, să-i zicem, „serviciu crematoriu” lui Hermann Broch, acesta din urmă s-ar fi executat fără șovăire („La Vérité littéraire”).

Să azvârlim acum o privire spre relațiile lui Kafka și Kierkegaard cu femeile, mai precis, în perspectiva unei căsătorii. Vom constata la amândoi o ambivalență, o oscilație, o dialectică similară. Pe de-o parte, mistica artei, la Kafka, și cea a filosofiei, a ideii, la Kierkegaard: „Aparțin ideii. Când ea îmi face semn cu mâna, o urmez; când ea îmi dă întâlnire, aștept zile și nopți în șir; nimeni nu mă cheamă să prânzesc, nimeni nu mă așteaptă la cină. La chemarea ideii, las toate baltă, ori mai degrabă n-am nimica de lăsat baltă; nu trădez pe nimeni; nu îndurerez pe nimeni fiindu-i credincios doar ei, cugetul nu mi se îndurerează fiindcă sunt silit să îndurerez pe altcineva” („Repetarea”). Pe de altă parte, viața, ori mai degrabă imposibilitatea acesteia, fericirea visată a unui cămin, a unui cuplu, a unei familii. Și aici, Kierkegaard rupându-și logodna cu Regine Olsen i se alătură perfect lui Kafka. Iată, ca argument, două pasaje complementare din „Jurnalul” lui Kafka:

„21 iulie 1913. Bilanțul a tot ce pledează pentru și contra căsătoriei mele:

Inaptitudinea de-a îndura viața de unul singur, ceea ce nu înseamnă însă o inaptitudine de-a trăi de unul singur, dimpotrivă, e prea puțin probabil că m-aș pricepe să trăiesc cu cineva; sunt însă incapabil să îndur de unul singur asalturile propriei mele vieți, cerințele propriei mele persoane, ofensiva timpului și a vârstei, fluxul nedeslușit al imboldului meu de-a scrie, insomnia, vecinătatea nebuniei – de unul singur, sunt incapabil să îndur toate astea. Aș adăuga, firește, un «poate». Unirea mea cu F. va da un plus de forță de rezistență existenței mele.
Toate celea îmi dau numaidecât de gândit. Cea mai neînsemnată glumă din vreun ziar satiric, amintirea lui Flaubert și a lui Grillparzer, priveliștea cămășilor de noapte pe patul părinților mei, căsnicia lui Max. Ieri, soră-mea a spus: «Toți oamenii căsătoriți (pe care-i cunoaștem) sunt fericiți, nu-nțeleg cum vine asta». Aceste cuvinte mi-au dat și ele de gândit, m-a cuprins iarăși teama.
Am nevoie de foarte multă singurătate. Ce-am înfăptuit nu-i decât un rod al singurătății.
Urăsc tot ce nu privește literatura, conversațiile mă plictisesc (chiar dacă privesc literatura), să merg în vizită mă plictisește, bucuriile și necazurile membrilor familiei mă plictisesc până în străfundul inimii. Conversațiile văduvesc toate gândurile mele de orice greutate, seriozitate și adevăr.
Teama de-a mă lega, de-a mă prăvăli de partea cealaltă. Atunci, n-o să mai fiu niciodată singur.
Mi s-a întâmplat foarte ades să fiu cu surorile mele un om total diferit de cel care sunt de față cu alții, așa era mai ales cândva. Eram cutezător, deschis, puternic, surprinzător, mișcat, așa cum nu sunt de obicei decât în creația literară. De-aș putea fi astfel în văzul tuturora prin mijlocirea soției mele! Dar, în felul acesta, nu le-aș răpi oare literaturii? Orice, numai asta nu, orice, numai asta nu!
De unul singur, cine știe, într-o bună zi aș putea să-mi las cu adevărat baltă postul. Însurat, n-aș mai putea-o niciodată.”

Iar apoi, despre fericirea „pământească”, din ce în ce mai depărtată: „Fericirea nesfârșită, adâncă, fierbinte, eliberatoare, de-a fi așezat lângă leagănul copilului tău, față-n față cu mama. […] Sisif era burlac” (ibid., 18 ianuarie 1922).

Să mai pomenim și un pasaj, destul de paradoxal, din 14 august 1913: „Coitul considerat ca o pedeapsă pentru fericirea traiului împreună. Traiul cel mai ascetic cu putință, chiar mai ascetic decât al unui burlac, e pentru mine unicul mijloc de-a îndura căsnicia. Dar ea?” (id.).

Și o mărturie înrudită despre Gogol: unul din medicii acestuia relatează o confidență pe care el i-o făcuse cu puțin înainte să moară: „Nu mai avusese de mult relații cu femei și recunoștea singur că nu le simțea nevoia și nici nu-i procuraseră vreodată o satisfacție deosebită” (in Raymond de Ponfilly, „Le «cher ami» de Gogol, Alexandra Smirnova Rosseti”).

Să ascultăm, în fine, „concluzia” lui Kierkegaard, un poem tragicomic sublim (nu ne putem opri să nu râdem cu lacrimi, i se potrivește ca o mănușă și lui Kafka al nostru), intitulat „Sau – sau. O conferință extatică”:

„Însurați-vă, o să vă căiți; nu vă însurați, o să vă căiți de asemeni; însurați-vă, ori nu vă însurați, tot o să vă căiți; dacă vă însurați, ori dacă nu vă însurați, o să vă căiți și de una și de alta. Râdeți de smintelile lumii, o să vă căiți; deplângeți-le, o să vă căiți de asemeni; râdeți de smintelile lumii, ori deplângeți-le, tot o să vă căiți; dacă râdeți de smintelile lumii, ori dacă le deplângeți, o să vă căiți și de una și de alta. Încredeți-vă într-o fată, o să vă căiți; nu vă încredeți într-însa, iarăși o să vă căiți; încredeți-vă într-o fată, ori nu vă încredeți într-însa, tot o să vă căiți; dacă vă încredeți într-o fată, ori dacă nu vă încredeți într-însa, o să vă căiți și de una și de alta. Spânzurați-vă, o să vă căiți; nu vă spânzurați, o să vă căiți de asemeni; spânzurați-vă, ori nu vă spânzurați, tot o să vă căiți; dacă vă spânzurați, ori dacă nu vă spânzurați, o să vă căiți și de una și de alta. Aceasta e, Domnii mei, însumarea întregii înțelepciuni a vieții” („Sau… Sau…”).

De semnalat, în paranteză, coincidența năstrușnică dintre kafkianul „salt afară din rândul ucigașilor” și „salturile” kierkegaardiene de la „stadiul estetic” la „stadiul etic”, apoi la „stadiul religios”!

Dar, la drept vorbind – și cu asta vom încheia (dacă poate exista încheiere) –, Kierkegaard, Kafka și Gogol rămân, orișicum, din fire, trei mari poeți, trei cavaleri de credință ai „stadiului estetic”, ai desfătului, ai juisării, „dincolo de Bine și de Rău”!

aprilie 2017

Traducere din franceză de Anca-Domnica Ilea