„Albumele acelea…” de Alonso Cueto

Prozator, eseist şi teoretician al literaturii, Alonso Cueto (n. 1954, Lima) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi scriitori peruani ai prezentului și una dintre vocile de seamă ale literaturii latino-americane contemporane. După debutul literar, cu volumul de povestiri „La batalla del pasado” („Bătălia trecutului”, 1983), extrem de bine primit de critică şi de publicul cititor, Cueto va publica romane: „El tigre blanco” („Tigrul alb”, 1985), „El vuelo de la ceniza” („Zborul cenuşii”, 1995), „Grandes miradas” („Priviri adânci”, 2003, ecranizat de regizorul Francisco Lombardi, pelicula purtând titlul „Mariposa negra”/„Fluturele negru”, recompensată cu numeroase premii internaţionale), proză scurtă: „Amores de invierno” („Iubiri de iarnă”, 1994), „Palido cielo” („Cer palid”, 1998) şi eseistică (un excelent volum de acest gen, apărut în anul 2009, este dedicat scriitorului uruguayan Juan Carlos Onetti, iar altul, „La piel de un escritor. Contar, escribir y leer historias”, publicat în 2014, are în vedere diverse aspecto ale relației dintre scriitor, text și cititor), impunându-se ca punct de referinţă pentru literatura de azi a continentului sud american. Opera sa a fost tradusă până acum în cincisprezece limbi. Romanele sale „La viajera del viento” (2016) și „La pasajera” (2015) alcătuiesc, împreună cu „Ora albastră”, o extraordinară trilogie a violenței care marchează istoria peruană. Cele mai recente romane ale sale sunt „La segunda amante del rey” (2017), „La Perricholi” (2019), „Otras caricias” (2020). În anul 2005 a primit prestigiosul premiu literar Herralde pentru romanul „La hora azul” („Ora albastră”, tradus în limba română şi apărut în anul 2010 la Editura Humanitas Fiction din București), după ce, în 2000, fusese recompensat cu Premiul Anna Seghers. În 2019 i-a fost decernat Premiul Juan Goytisolo pentru Roman pentru „Palabras de otro lado”. Actualmente ţine cursuri de literatură la Pontificia Universidad Católica del Perú, fiind și membru al Academiei Peruane. (Rodica Grigore)

Printre speciile domestice acum dispărute, se numără și albumele de fotografii care apar, totuși, din când în când, de prin colțurile uitate ale unei case. Ai crede că știu cum să se ascundă, ca să ne poată, apoi, surprinde de undeva. Cu forma lor de caiete cu coperți mari și moi, cu pagini negre, separate între ele de foi transparente, albumele sunt adevărate imnuri scrise întru nemurirea domestică a unei familii. Pe vremuri, ele erau și jurnale ale unor călătorii, ale unor timpuri sau locuri. Acolo erau păstrate dovezi ale tinereții părinților și bunicilor noștri, întreaga esență a unui timp de-acum de mult uitat, dar încremenit, doar în acele pagini, în chipurile ferme, prinse într-un spațiu bine definit. Câte un membru al familiei, de obicei mama sau bunica, era responsabil cu organizarea acestor imagini prin plasarea lor în anume locuri, urmând o ordine cronologică ce continua de la o pagină la alta. Se scriau locuri, date, poate câteva scurte comentarii. Modalități delicate de comunicare între cei în vârstă și cei tineri din casă, cineva le aducea adesea în sufragerie, la reuniunile de familie. Talismane, amulete, dovezi ale unei tradiții a sentimentelor, cei morți apăreau din nou, și la fel de zâmbitori ca în trecut, în poze. Albumele aparțin acelor vremuri în care o fotografie însemna timp și efort. Și era nevoie, apoi, de răbdare și grijă pentru a organiza toate pozele într-o cutie magică neagră, care parcă avea capacitatea de a-i face pe toți tineri din nou. Iar albumele nu aparțineau doar familiilor, ci și școlilor sau unor companii. Instituțiile căutau un obiect tangibil prin intermediul căruia însăși istoria lor să poată fi verificată.

Ar fi inutil și absurd să negi avantajele tehnologiei zilelor noastre, când un telefon mobil este suficient pentru a face o poză. Înainte, trebuia să cumperi film sau role de film, să le pui într-un aparat (erau treizeci și două de poziții) și să ai grijă ca nu cumva să se voaleze din greșeală. Dar se poate spune că înainte se făceau fotografii pentru a asigura, cumva, viitorul. Astăzi, ele se fac doar pentru a confirma prezentul, care dispare în mare grabă. Înainte, o fotografie presupunea un adevărat ritual. Albumul era o carte sfântă. Fotografiile din albume, deși ascunse, au reușit, cumva să supraviețuiască. Cele de pe telefoanele mobile călătoresc rapid înspre trecut și uitare. Aceleași dispozitive care le-au produs sunt responsabile și cu eliminarea lor. Lipsa albumelor foto a coincis cu dispariția familiilor înțelese ca nuclee de salvare și integrare. Toate acestea trebuie acceptate ca un semn specific și complex al unor vremuri care, desigur, ne aduc atâtea și atâtea beneficii ale tehnologiei.

M-am gândit la toate astea din cauza unei întâmplări petrecute de curând. Îmi amintesc foarte bine că mama ne-a tot spus că l-a cunoscut pe tata într-o excursie la Chosica, pe care o făcuse cu un grup de profesori într-o zi liberă. La întoarcere, ea a cântat câteva melodii, obicei pe care avea să-l păstreze până la sfârșitul vieții. A doua zi, a primit un bilet de la tatăl meu, bărbatul pe care tocmai îl cunoscuse. Biletul era însoțit de niște flori și cuprindea o singură propoziție: „Îți mulțumesc mult pentru cântecele tale frumoase”. Mamei i-a părut tare rău că a pierdut acel bilet și ne-a și spus asta foarte des. Săptămâna aceasta însă, datorită dragilor mei prieteni Rodrigo Castro de la Matta și Raúl Mendoza, a ajuns la mine albumul de fotografii pe care îl pierduse mama. Iar acolo era și scrisoarea pe care i-o scrisese tata. Acum, când se împlinesc aproape zece ani de la moartea sa, biletul de la tata a sosit din nou. Fotografiile supraviețuiesc și revin în viața noastră exact atunci când trebuie, protejate de întâmplare și prietenie.

Prezentare și traducere de Rodica Grigore

Sursă foto aici