Absurdul tragic al lui Darie Magheru

Vă propunem, în acest număr al Literomaniei, partea a doua a dosarului Darie Magheru, în care puteți citi articole semnate de Raul Popescu (o cronică la romanul postum „nemuritorul în solitudine și durerea”, Ed. Arania, 2005, reeditat la Ed. Eikon în 2014), Olga Lascu (sora scriitorului, care s-a îngrijit de scrierile sale postume) și Adrian Hamzea, Mihaela Malea Stroe (cu o paralelă Urmuz-Darie Magheru) și anticarul Bozz (care propune un poem antum de Darie Magheru, însoțit de o mărturisire a Olgăi Lascu, sora scriitorului). De asemenea, puteți citi un fragment din romanul „nemuritorul în solitudine și durerea” și puteți asculta emisiunea „Revista literară radio” – realizată de Georgeta Drăghici la Radio România Cultural – consacrată lui Darie Magheru, care i-a avut ca invitați pe Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editori coordonatori Literomania. (Literomania)

Ediția princeps a romanului „nemuritorul în solitudine și durerea” de Darie Magheru, apărută în 1995 în doar 111 exemplare, la Editura Arania, are pe coperta a IV-a un avertisment pe care, probabil, niciun editor din ziua de astăzi nu ar mai avea curajul să-l folosească: „Cititorul dornic de o lectură facilă este sfătuit să nu cumpere această carte”. Și, într-adevăr, cartea lui Darie Magheru, scrisă între 1961 și 1964 și apărută de-abia în 1995, este de o stranietate aparte, așa cum, de altfel, este – dar în cu totul alt registru – și cel de-al doilea roman al aceluiași scriitor brașovean, „cărămida cu mâner”.

Împărțit în trei episoade, „sisif uitând”, „pod la dobreta” și „nemuritorul în solitudine și durerea”, romanul cu tentă experimentală al lui Darie Magheru ne propune un discurs straniu, un soi de delir controlat, avându-l ca protagonist pe Antimir, un demn succesor al eminescianului Dionis, care – nici mai mult, nici mai puțin – „a început să aștepte să existe”. În fapt, romanul lui Darie Magheru poate fi privit, în esența sa, și ca o replică modernă la „Sărmanul Dionis”, și nu întâmplător nebunia lui Antimir ia proporții imense – să ne amintim doar începutul prozei eminesciene: „…și tot astfel, dacă închid un ochi văd mâna mea mai mică decât cu amândoi. De aș avea trei ochi, aș vedea-o și mai mare, și cu cât mai mulți ochi aș avea, cu atâta lucrurile toate dimprejurul meu ar părea mai mari” – în momentul în care încearcă să numere pereții camerei sale și nu poate să treacă, în numărătoarea sa, de cifra patru, fatidica cifră patru care înseamnă, în acest caz, sfârșitul. Mereu, în tentativele sale, se oprește, mai exact, la cel de-al patrulea zid care, prin poziția sa ultimă, ne definește spațiul de trăit, de locuit, de iubit, de suferit, un spațiu al siguranței și al confortului, dar, în același timp, este și simbolul spațiului închis, al temniței în care suntem condamnați să trăim cu sau fără voia noastră: „însă, din ficat, din splină – pe dracu! a zis antimir. din umărul stâng sau din tibia dreaptă! e bine? – însă din ficat, din splină, de undeva dinlăuntrul lui suia, se cățăra spre creier, simțea bine asta!, nevoia chinuitoare de a începe să numere pereții și groaza feroce că s-ar putea poticni la cifra patru… că n-ar izbuti să continue numărătoarea – așa, mereu, întruna, la nesfârșit!… că singura lui șansă ar sta în această sinistră goană matematică de-a lungul pereților!… și nu, nu de-a lungul, ci în cerc – pe pereți! […] și… va fi vorba, deci, de al patrulea perete, gândea el, dar asta e pur și simplu o abstracție! noi ne-am clădit-o, cărămidă cu cărămidă, pentru ca gesturile, ideile pe care le schimbăm, sentimentele să ne fie firești, să aibă cursivitate!…” Este, altfel zis, simbolul limitării condiției umane. Dacă presentimentul expansiunii, al infinității lumii, și angoasa iscată de acesta sunt teme eminesciene, în modernitate, Darie Magheru își găsește afinii în rândurile existențialiștilor, în frunte cu Sartre (cu permanenta sa angoasă) și Camus (cu absurdul condiției umane) – nu neapărat unii dintre favoriții lui Magheru, dar pe care în mod sigur îi citise și îi cunoștea destul de bine. Dar nu numai, căci și din teatrul absurdului, din Samuel Beckett mai ales, Darie Magheru „a ciupit” câte ceva, atâta cât avea nevoie.

În cea de-a doua parte a romanului, îl regăsim pe Antimir internat într-un sanatoriu de boli mintale. Aici, el face același lucru: așteaptă. Dar de data asta nu așteaptă „să existe” pur și simplu, ci, la modul mult mai concret, așteaptă pe cineva: pe arhitectul Apolodor. Antimir, trebuie specificat, se crede, în acest episod numit „podul de la drobeta”, un împărat roman, probabil Traian, care îl așteaptă pe arhitectul Apolodor din Damasc, singurul capabil să proiecteze și să construiască podul peste Dunăre pentru a-i invada pe dacii conduși de Decebal. Un episod care la fel de bine s-ar fi putut numi, cred eu, „așteptându-l pe apolodor” (respectând grafia autorului, cu litere mici), dacă tot l-am menționat mai sus pe Beckett. Arhitectul era singurul care, prin construcția podului, l-ar fi scos (însă doar bănuim asta) din delirul său pe Antimir, creând puntea salvatoare dintre viață și moarte, dintre nebunie și rațiune, dintre a fi și a nu fi, refăcând acea legătură spulberată prin distrugerea celui de-al patrulea zid din prima parte a romanului. Dar Apolodor, ca și Godot din piesa lui Beckett, nu apare. Cugetările din timpul așteptării, timp în care Antimir se plimbă după un plan bine stabilit prin curtea sanatoriului, într-o zi de vizite, au și un iz tragic, dar, în același timp, absurdul lor nu poate fi ignorat. Este singura parte din roman în care absurdul capătă nuanțele ilare prezente din plin în „cărămida cu mâner”. Darie Magheru îndrăznește, prin urmare, să se joace cu istoria, o reconstruiește ludic, la granița dintre rațiune și nebunie. Iar acesta este un artificiu extraordinar pentru un scriitor incomod, contestatar, deloc pe placul regimului comunist – să nu uităm că întreaga sa operă, exceptând primul volum de poezie, este concepută în perioada comunistă, în răspăr evident cu dogmele proletcultismului și ale realismului socialist. Iar aici, în partea a doua a acestui roman, uzează de un alt artificiu, profitând de nebunia personajului – aduce în atenție istoria dintr-o perspectivă inversă: dinspre trecut înspre prezent. În mintea lui Antimir, cele două perspective temporale se contopesc, astfel încât pacienții ospiciului devin soldați romani care pactizează în picnicuri cu băștinașii – mai exact, cu costobocii, un trib de daci liberi. Soția și cei doi copii ai săi devin, la rândul lor, niște băștinași veniți să-i ceară ajutorul în cine știe ce problemă. Doar așa autorul poate să arunce în neant, de exemplu, distincția dintre geți și daci, ba chiar întreaga mitologie pe care s-a construit istoria României în perioada comunistă: „înțeleg să fiu blând, omenos, înțeleg că în ultimă instanță nu-i prea mare deosebirea între legionarii mei din a treia gallica și geți, în afară de vestminte… dacă și le schimbă între ei, nici agerul argus n-ar observa mistificarea!… dar noi reprezentăm aici – ei implicit! – imperiul roman! trebe să iau măsuri!… da – gândea antimir –… după ce vine apolodor și îmi clădește podul și fac războiul – de care se tot vorbește – și îi înfrâng pe daci, sau geți, că niciodată n-am reușit să-i deosebesc și mă tem că nici ei nu izbutesc asta decât poate la beția prilejuită de vreo nuntă sau de vreun botez, când sângele căpiază și orgoliul ți se ascute și îți amintești ce format exact aveau urechile străbunului mort la tapae… dar altcum… și trebe deci să pun ordine în relațiile dintre a treia gallica și aborigeni… chiar astăzi. după cucerirea daciei… treaba lor! eu nu voi mai avea nici un fel de răspundere! ba poate că atunci ar fi de dorit o fraternizare între trupele de ocupație și învinși… pentru liniștea lui hadrian – în primul rând!”

În cea de-a treia parte a romanului, care dă titlul cărții, „nemuritorul în solitudine și durerea”, registrul se schimbă din nou, în sensul că devine și mai sumbru. Antimir, de această dată, este gropar într-un peisaj postapocaliptic, după un război devastator. Cu alte cuvinte, acțiunea este plasată într-o „epocă de aur a gropăritului” – aluzia la „epoca de aur” comunistă este, iată, mai mult decât evidentă. Moartea este o prezență comună, nu mai impresionează pe nimeni. Ce impresionează este ne-moartea. Ne-moartea lui Antimir, ca să fiu mai exact, deoarece fusese dezgropat pentru a doua oară de consăteni, doar pentru a-l vedea neputrezit, ba chiar, într-un anume fel, viu, căci, în siciriul rezemat de zidul bisericii – să ne amintim de cei patru pereți ai camerei din prima parte –, mintea lui Antimir își continuă delirul coerent și, de această dată, ceva mai împăcat. „…și a treia oară nu l-au mai dezgropat că era tot degeaba…!” sunt ultimele rânduri ale acestui straniu roman.

Jocul de-a viața și de-a moartea devine și mai evident în acest episod, în care Antimir își imaginează nașterea lumilor și modul în care ele funcționează – o meditație impresionantă asupra procesului demiurgic prin care totul ia naștere și, în același timp, se sfârșește. Orice început, știm prea bine, își conține propriul sfârșit. Iar din acest joc de „iubire-ură-plictiseală” nu rămâne decât durerea, materia care înconjoară ca un cocon tot ce înseamnă viață, așa cum reiese și din explicația dată de Antimir lui Onisifor, un consătean căruia tocmai îi murise nevasta: „vezi? lumea – universurile – se reduce în ultimă instanță la banda asta-timp. la rulmenții la angrenajele la motoarele ei și în mers neistovit din viață spre moarte!… și de jur-împrejurul ei, al benzii-timp, infinitul, alcătuit din durere! durere fără margini, fără puncte cardinale, fără început și fără sfârșit. durere – atât!… […] da. oamenii – condiția lor împuțită – se frământă se zbat se sfârtecă pe dinlăuntru și izbutesc să se agațe iară de bandă și până la urmă deci să iasă din durere. asta e!…”.

Roman cu tentă existențialistă, „nemuritorul în solitudine și durerea” al lui Darie Magheru – apărut postum, de-abia în 1995, deși a fost scris într 1961-1964 –, prin delirul personajului, prin abundența și consistența gândurilor, dar și prin fixațiile acestuia, prin modul foarte nonconformist de scriitură, ca o curgere continuă, însă foarte bine controlată, de gânduri, idei, imagini, vise, este unul foarte actual, putând concura, de exemplu, cu romanele unui António Lobo Antunes. O recuperare la justa valoare a lui Darie Magheru este, prin urmare, mai mult decât necesară, și aici am în vedere mai ales proza sa, „nemuritorul în solitudine și durerea” și „cărămida cu mâner”, cărți rămase, după 1990, într-un nemeritat con de umbră, de unde s-au străduit să le scoată sora acestuia, Olga Lascu, și unii cercetători ai literaturii, ca Mihaela Malea Stroe, care le-a dedicat o teză de doctorat. Demersul de recuperare trebuie, însă, continuat, dus mai departe, atât în cazul prozei, cât și în cel al poeziei și dramaturgiei lui Darie Magheru, așa cum îndeamnă și Octavian Soviany, ucenic și prieten al scriitorului brașovean: „S-ar zice că – spirit incomod şi caustic, ale cărui vorbe de duh muşcătoare au intrat de mult în folclorul cercurilor boeme ale Braşovului – Darie continuă să incomodeze şi după moarte. Cu toate că – născută dintr-o nelinişte experimentalistă, care l-a purtat uneori până aproape de ultimele limite ale limbajului şi ale literaturii – opera sa a fost în multe privinţe una de pionierat şi, înainte de toate, s-ar cuveni editată integral, citită şi comentată.”

Darie Magheru, „nemuritorul în solitudine și durerea” (cu o postfață de Olga Lascu și Adrian Hamzea), Ed. Arania, Brașov, 1995; reeditat la Ed. Eikon, București, 2014, în vol. al II-lea din „Scrieri” de Darie Magheru